Jurnalul unei zăpăcite – Dileme

O zi ca oricare. Trezire, serviciu, acasă. Ca ieri. Ca o mie de mâine. Roboțica mai dă și rateuri. Câteodată.

Sau ca azi. Sau ieri? Încă n-am juma’ de secol, dar am creier alunecos.

Azi, sau ieri, poate, ajung acasă somnoroasă. Patul mă cheamă. Când să dorm….unde? O cameră a copiilor. Cu copii care nu au ieșit afară. Plină de mâncare peste tot, ace, scobitori, jucării, calculator, chestii…

Bun. Camera copilului mare. Plecat la lucru. Ocupată de mama. Copiii o obosesc. Și nici nu o ascultă, după cum spune. Pe tata nici atât nu-l ascultă. Mereu e posedat de vreo senzație de boală. Și nepoții trebuie să meargă pe vârfuri în camera lui.

Tata copilului meu? Nu-și ia copilul lui. Decât o oră la vreo lună, sau mai mult. Cu încă unul e exagerat, deja.

Dar vreau să dorm. Și vreau să văd copiii la aer. Și cred în liberul arbitru. Poate.

Dilema e: vreau acum să dorm. Și în același timp, să fie copiii afară. Copii de 9-10 ani, nu bebeluși. Îi mân. La care apare maică- mea, îmbrăcată: „Ieșim?”.

Acum pot dormi. Copiii se plimbă cu mama. Mă dor și capul, și gâtul.  Dar e liniște, acum. Somn ușor!

 

Reclame

Jurnalul unei zapacite – Decizii

De un timp, cam lung, ma simt obosita. Nu am putere nici macar sa fac curatenie in casa. Am nevoie de o schimbare urgenta in viata mea, O cura de slabire,o schimbare de serviciu, orice mi se pare benefic. Am ajuns sa ma detest, si stiu ca nu e bine.

Viata personala…a fost vraiste. Au fost oameni pe care i-am iubit si m-am despartit de ei. Doi dintre ei au avut chef sa moara. M-a durut si am plans. Si am ramas cu sufletul gol. Dupa divort, am luat-o razna. Dupa toata nebunia, am ramas pustie.

Imi doresc sa reinvat sa rad. Sa iubesc ziua de azi, fara gandul zilei de maine. Sa am puterea sa las in urma ce simt ca este toxic pentru mine. Si sa nu urasc. Sa pot accepta si sa las in urma tot. Fara sa privesc in urma. Din mers.

Maine voi rade de starile de azi, stiu asta. Azi voi avea puterea unei decizii. Daca e buna, e OK. Daca e rea, o voi repara.

Iubesc viata, imi iubesc familia, ma iubesc pe mine. Curatenia de vara incepe.

 

Jurnalul unei zăpăcite – văd lumea pe dos

Nu mai ştiu în ce lume trăiesc. Am mereu impresia că stau cu capul în jos. Poate eu am pierdut trenul. E posibil.

La serviciu e plin de ciudaţi. Uite, şi acum. Stau ca o paparudă să vină un email. De ce?

Cei  de la serviciu au toate datele mele personale, inclusiv emailul şi telefonul mobil. Dar nu, primesc email de la ei: nu pleca până nu vine o chestie de la noi. E vineri. Programul meu e până la ora 16. Mesajul l-am primit la 15:57. Îl percep ca pe o clară bătaie de joc de oameni.

Salariul e „ îngheţat” de 10 ani. Preţurile se „dilată” permanent.  Sarcinile se înmulţesc. Iar mă simt folosită….

Şi s-a înfiinţat un sindicat. Îl percep ca pe un avocat de divorţuri. Ştiu că e important, dar….dar nu face parte din mine. E ca organizaţia de pionieri – sau de UTC-işti. Nu mă regăsesc acolo. Miroase a praf şi vedete. Vedete care încearcă. Şi îngheaţă încercând.

Până şi vremea e altfel decât o ştiu. E sfârşitul lui martie şi ninge fără rost. Poate am adormit şi m-am trezit în alt loc.

 

Sau nu…sunt somnambulă! Am găsit explicaţia. E logică.

 

Jurnalul unei zapacite – Am un baiat delicat

Povestiri de copil. Bineinteles, in centrul lor e scoala. Locul in care trebuie sa-si petreaca destul timp.

Cea de azi suna asa:

– Mama, s-a intos profesoara de engleza. Doamna directoare. Imi dai bani pentru ora viitoare sa- i iau flori?

Doamna directoare e favorita lui. Ii place ora de engleza cu ea. A suferit doamna un accident, a lovit- o o masina in drumul spre casa. A stat peste o luna cu piciorul in ghips.

– Normal ca iti dau, puiule. Ti- a fost dor de ea?

– Da, mama. Cand a intrat in clasa copiii au imbratisat- o. Eu nu am putut.

– De ce? il intreb.

– Pentru ca imi era frica sa nu ma impinga deoparte copiii. Stii ca ei ma chinuie.

Imi vine sa plang. Puiul meu e bland. Nu- i place violenta, nici verbala, nici fizica.

Pana acum un timp statea cu o fetita in banca. Fetita care il pisca si il impungea cu stiloul. Degeaba i- a spus doamnei ce se intampla. Il vedea pe el mare si nu- l credea. Pana nu l- a ranit fetita pana la sange nu  l-a schimbat din banca. A mers la cabinet baiatul si asistenta a anuntat-o pe doamna .

Ca sa scape de pustoaica a adoptat inainte o metoda ciudata de autoaparare-cea a sconcsului. Se scremea sa „parfumeze” aerul, sa ceara fata mutarea din banca. Ca efect, a fost el trimis la doctor.

E mereu plin de vanatai. Iubitii colegi il confunda cu un sac de box. Nici nu mai are rost sa- i spuna doamnei invatatoare. Oricum nu- l crede.

Calificativele sunt proaste. Acasa stie acceptabil, in clasa e tamaie. In afara de engleza. E singura ora in care e fericit si respira liber.

Asta e. Scoala de elita, clasa cu numar supradimensionat de elevi.

Noroc ca exista doamna directoare. Un om ca ea ii reda puiului meu increderea in oameni. Va creste puiul meu, scoala va ramane departe. Dar pe doamna de engleza n- o va uita.

Jurnalul unei zăpăcite – cinci minute, zece ore sau deloc?

Întotdeauna m-a distrat cum o treabă de cinci minute poate fi făcută în zece ore. Cam aşa îmi iese mie. Urăsc să fac curăţenie. Am o fire total dezordonată. Şi leneşă, în plus visătoare. De teme ce să spun? Era o vorbă: „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Lasă pe poimâine, că poate nu mai este nevoie”.
Ieri am început tema la română. A durat cam două ore să concep mental un plan de lucru. După aia m-a chemat tipul meu în oraş. Ce era să fac? Mirosul primăverii m-a atras mai mult decât caietul cu pagina albă. Am ieşit, am ajuns în parc la SFM, ne-am sărutat un pic.
În fine, acuş începe ora de română. Caietul are pagina la fel de neatinsă. Pauza e de douăzeci de minute, aş avea timp de două vorbe, trei prostii. Dar colegii merg în faţă la autogară să fumeze un Carpaţi. Mă uit la caiet, dar şi mai mult mă uit după colegi. Bine, fug efectiv după ei. Gâfâi, cer şi eu un fum. Încerc ca de obicei să-l ţin în gură, să creadă băieţii că sunt fumător experimentat. De oboseală, suflu fumul ca o locomotivă.
– Ce faci, pufăi? mă întreabă Ovidiu.
– Nu, spun eu. Ce, nu ştii că fumez dintr-a şaptea?
– Hai, nu mă du cu vorba. Văd că pufăi. Nu-ţi mai dau nici un fum, iroseşti degeaba bunătate de ţigară.
Roşie şi bombănind mă întorc în clasă. Mintea mea formulează veşnica rugăciune ( ei, e momentul în care sunt chiar habotnică):
– Doamne, fă-l pe ăsta să treacă de pagina mea. Nu mijlocul alfabetului, nu…Doamne ascultă-mi ruga. Iar nu mi-am scris. Doamne, opreşte catalogul la ultima pagină, te rog, terogterogterog.
Cred că Cel de Sus a adormit în mirosul teiului din faţa liceului. Catalogul se deschide la întâmplare la mijloc. Încep să transpir. Şi mă pune să citesc TEMA. Mda, ştiu ce să răspund. Dar nu am scris nici măcar data şi titlul.
Mă ridic alene în picioare. Încep să citesc, cică. Adică vorbesc, vorbesc, bine şi frumos. Mă mir de mine însămi. Doamne, chiar sunt deşteaptă! Cu paşi uşori, tovarăşu profesor se apropie de mine. Eu stau cu nasul în caietul gol şi „citesc” cu înflăcărare.
-Foarte bine ai scris, zice. Dă-mi te rog caietul, nu am reţinut bine cum ai început.
– Poftim, spun albă la faţă.
– Ei, dar unde-i tema ta?
– În minte, spun.
Pleacă la catedră, ia stiloul în mână şi scrie cu voce tare:
– Doi.
Îl bombăn în gând pe răspopitu ăsta de profesor:
– M-am chinuit o oră întreagă. Am vorbit bine. Chiar dacă nu am scris tema, se vede că m-am gândit la ea. Nu meritam şi eu măcar un cincică????

Ajung acasă. Mă întreabă mama:
– Cum a fost la şcoală?
– Bine, zic.
– Ai luat vreo notă?
– Nu, a fost o zi liniştită.
Şi dacă ieri aş fi scris măcar zece minute, ziua de azi chiar ar fi fost liniştită, răspund în gând.

 

Jurnalul unei zăpăcite – E revoluţie!

Diseară merg la concert. Vine Holograf la Casa de Cultură. Doamne, abia aştept. Să îl văd pe Bitman, cu pletele lui, cu zâmbetul perfect, ce poate fi mai mişto?

Dimineaţa la facultate trece uşor. Sunt plină de energie. Reuşesc să nu întârzii, asta e bine. Sunt plină de energie la gândul serii ce va veni. Fredonez în drum spre serviciu: „Te voi iubi mereu”, nu contează cui. Nu mai simt mirosul de piele, adezivi şi transpiraţie de la locul meu plăcut de muncă. Tic, tac….timpul zboară.

Ora de începere a spectacolului. Împreună cu prietena mea aşteptăm să intrăm în sală. Ciudat de mulţi miliţieni sunt în jur. Poate aşa trebuie să fie. O întreb pe prietena mea:

– Şi la cenaclu erau atâţia miliţieni?

– Nu cred, îmi răspunde.

Începe concertul. Doamne, ce frumos e Bitman. E perfect. Cântă „Ochii tăi se vor pierde în noapte…”. Vreau să mă ridic şi să fredonez împreună cu el. Ei, nu doar eu, majoritatea celor din jur. Dar miliţienii ne fac semn să ne aşezăm. Mă simt pedepsită.

Cam pleoştită ajung acasă. Mă înseninează venirea mătuşii mele. Poimâine e ziua mea şi mă ajută cu sfaturi bune în organizarea chefului. Acum 21 de ani aproape, în seara de Ignat au tăiat-o pe mama….ca să mă nasc eu. Aşa glumesc cu mama, a fost nevoie de cezariană ca să mă nasc. Şi mă simt ca o zeitate păgână, ziua naşterii mele e plină de sacrificii (uf, săracii purceluşi drăgălaşi!).

A plecat mătuşă-mea acasă, în Bârladul ei. Nu a plecat cu mâna goală, a luat un brad cu ea. Acuş e Crăciunul.

Mare chef mare!!!! E ziua mea. Tipul cu care umblu a adus magnetofonul şi muzică. Dansăm, bem cât putem, mâncăm. M-am pregătit bine: salata boef, salată berlineză (pe asta eu am făcut-o, începând cu chiftelele şi terminând cu maioneza), copănele de pui cu o parte învelită în staniol (asta de la mătuşă-mea citire, ca să nu ne murdărim), tartine cu pastă de peşte, vişinată bună.

Îmi dă telefon mătuşă-mea să-mi ureze „La mulţi ani!”. Printre altele îmi spune:

– Ştii că m-au controlat miliţienii în tren? Erau să-mi confişte bradul, m-au tot întrebat de unde îl am. Le-am spus eu că l-am cumpărat în Suceava, dar a trebuit să mă cert cu ei.

Miliţieni care controlează în tren? Parcă aş fi în timpul războiului, nu în România lui `89.

E vacanţă, am liber şi de la serviciu. Deschid într-o doară televizorul. Ar trebui să nu fie emisiune, e de abia prânzul. Când colo văd nişte oameni pe ecran. Îl recunosc pe Caramitru, ăla de a jucat în „Extemporal la dirigenţie”. Îl prezintă pe cineva cu faţă de prostan ca pe un erou. A, e poet şi-l cheamă Dinescu. Aud ceva că a fugit dictatorul. A, Ceauşescu a fugit. Habar nu am de ce. Devin emoţionată şi atentă. Armata e cu noi, am învins….Libertate! Mă simt plină de speranţă, simt că se schimbă ceva. Vine mama acasă. Îi spun să se uite la televizor, că e revoluţie. Scăpăm de veşnicul Ceauşescu. Vreau să ies şi eu în oraş, să văd ce se întâmplă. Normal, nu am voie. Te pui cu mama? Măcar îmi fac curat între almanahurile adunate: Femeia, Anticipaţia, Scânteia Tineretului. Le dau jos de pe dulap şi rup prima pagină, aia cu poza multiubitului.

Oraşul meu e liniştit. Suntem departe de lumea dezlănţuită. E cald şi bine, până şi afară. La intrarea în parcul facultăţii sunt colegi de-ai mei cu banderole la mână. Se bagă şi ei în seamă…Dacă se vor revoluţionari, să plece în Bucureşti.

 

E seară de Crăciun. Prietena mea a venit împreună cu soţul ei. Ne uităm la televizor un pic, pe urmă mergem în camera mea. Soţul ei termină sticla de vişinată. Ei, nu chiar toată, am reuşit să-mi torn şi mie un pahar. Prietena mea e însărcinată, nu are voie alcool. Bărbată-su vrea să omoare teroriştii, să plece pentru asta în Bucureşti.

Prima zi de Crăciun. Nicolae Ceauşescu împreună cu Elena Ceauşescu sunt judecaţi. Adică sunt condamnaţi la moarte. Văd cum îi împuşcă. Văd cum doi oameni bătrâni sunt împuşcaţi. Încep să plâng. Afară ninge.

Ce e viaţa?

Duminică. Linişte.
Vreau să văd un film la televizor.
Televizorul meu e special.
Desene şi crime. Azi desene.
Tema zilei: Care e sensul vieţii?
„Să mănânci sau să fii mâncat.”
Sau: „Mă trezesc. Mă spăl.
Plec la serviciu. Dorm.
Mă trezesc. Mă spăl.
Plec la serviciu. Dorm.
Mă trezesc…mă spăl…
Plec la serviciu… Dorm…”
Băiatul zâmbeşte. Spune:
Da „Mă trezesc. Mă spăl.
Merg la şcoală.Fac teme.
Poate mă joc. Dorm. ”
Întrebarea fatală:
„Asta e viaţa, mama?
Aşa, fără rost?”
Tac, răspund:
„Mă trezesc. Mă spăl.
Plec la serviciu. Dorm.”
Da, puiule: Dorm.
Visez.
Asta e viaţa.