Jurnalul unei zăpăcite – Selfie

De când mă știu, nu pot face parte din majoritate. Știu că am o inteligență mediocră. Nu excelez, draga mea superficialitate nu mă lasă să excelez în nimic.

Uite, în perioada școlară poate aș fi avut șanse să fiu în top. Dar uram să fiu tratată că cineva care învață. Preferam să fiu cea care are curajul să fugă de la ore. Nu am reușit să respect profesorii, vedeam doar omul din spatele măștii. Îi plăceam sau nu, în funcție de chipul întrezărit.

După primul viol, cel de la 14 ani, nu am putut poza în virgină. Mergeam cu oricine, pentru egalitate în drepturi. Colegii mi-au pus eticheta de „ușoară”. Eram doar corectă în manifestare. Dacă acceptăm pe unul, trebuia și pe alții. Nu contau pentru mine. Și nu le înțelegeam pe fetele care mureau de dorul lor

Jurnalul unei zăpăcite – Fuga de splital

Mă simt derutată. Sufletul meu percepe doar viața. Lumină, zâmbet, torsul pisicii. Că ieri, ca alaltăieri….Sunt la fel de singură mereu. Cu dorința de a visa un mascul lângă, cu plăcerea de a savura singurătatea. Vorbind doar de relații mascul-femelà.

Dar viața înseamnă mai multă. Privesc în oglindă. Chipul meu mi-l văd la fel, cel de ieri, de alaltăieri….Din greșeală, cobor privirea. Arăt atât de bătrână, de expandată…

Viața mea e alaturi de părinții mei și de fiul meu. Diminețile sunt cu mama. Îi știu durerile, stările de amețeală, neînțelegerile cu proteza dentară. Știu că nu sunt doctor, mult prea mult știu. Încerc să o clarific cu mama. Dar o înțeleg atunci când îmi spune că a mers și la medici, pe degeaba. Are dreptate, în țara noastră dragă nu ai voie să apelezi la doctori după 70. Nici înainte….Se plâng medicii că apelăm la farmaciști.

Bun, mama avea trimitere de la medicul de familie pentru oftalmolog. A mers trei zile la ambulatoriul din spital. A treia zi avea toate actele cerute, dar nu vedea să le treacă pe fișa cerută. Chiar nu vedea, de aia dorea consult. A renunțat la consultul gratuit, a plătit la un cabinet perticular. I-am zis că așa e normal, e România. Țară frumoasă, fără OAMENI.

Contactul meu cu medicii? E mult de zis. Sau puțin. Acum un timp, când încă puteam procrea, am mers la cabinetul de planificare familială. Încercasem anticoncepționale după ureche, dar nu mă simțeam bine cu ele. Recomandarea medicului de acolo a fost să îmi controlez rinichii. De, soțul doctoriței era specialist in renale. Am fost, am făcut analize, și am încă un băiat.

La urgențe? Dacă nu ies mațele, stai matale cu mâna ruptă peste 12 ore. Știu de anul trecut, când am vrut să zbor pe hol. Pe lângă mână, dădusem cu falcă de zid și cred că îmi dizlocasem un umăr. S-a uitat doctorul doar la durerea acută de la mână. Fără nici o atenție la celelalte lovituri. Asta după 12 ore de așteptare în sala de
urgențe. După ce asistentele considerau că sunt de etnie romă, și urlau efectiv la mine. În România, țară declarată fără discriminări…

Nu mai continui. Am prea multe de zis. Dar așa, ciudată, îmi iubesc țara. Și învăț să mă tratez singură, cât pot. Și să -mi feresc părinții de spital, să îi mai am aici, fizic.

Jurnalul unei zăpăcite – Cândva

A fost cândva, mintea mea crede in ieri.

Deci, ieri. 26 iulie 1990. Ajung acasă de la mare. Din Techirghiol, dar cu plaja făcută în Eforie Nord. Sunt obosită, dar bronzată. Fericită nu prea, nu m-am simțit femeie pe litoral. Nu pot să mă apropii de bărbați atunci când îmi doresc doar scoici și castele de nisip. Dar un sex pe malul mării a rămas în listă.

Sună D. la telefon. Îi spun că de abia am ajuns acasă, de la mare. Nu am chef de ieșit, doar mi-e somn. Închid.

in juma’ de oră, D. e la mine. Oficios, mă cere de nevastă mamii și tatii.Bunii mei părinți, au ochii mari. E normal, despre acest tip nu le vorbisem. Nici nu aveam cum, căsătoria nu face parte dintre prioritățile mele. Spun, săracii că sunt de acord. D. spune că noi vom ieși. Da, întrebător, spun și eu. Ieșim.

Plec să mă îmbrac. Îmi arunc pe mine achizițiile mamei de la poloni: o fustă plisată cu elastic în talie, alb cu negru, și o cămașă albă cu nasturi perlați. Mă cocoț pe tocuri, și îi spun. – hai!

Mă prinde de mână. E prima oară când mergem așa, noi doi, pe stradă, de mânuță. Felul în care îmi strânge mâna, susținându-mā, îmi dă încredere.

Ajungem la el. Mă sărută și mă dezbracă. Stângaci, îl ajut. Mă simt ciudat. Cred că e oboseala …

Înainte de orice, își pune un prezervativ. Încrederea mea e alintată, chiar dacă mă gândesc: oare nu voi păta patul lui,? Încă mai eram roșie în tren…. Stau lasciv, pe spate, poate un minut, și D. îmi arată prezervativul sfâșiat: S-a rupt.. Gândul meu e la Moștenirea familiei Guldenburg am pierdut episodul. Și la acea secundă ciudată, în care am simțit o nouă viață în mine .

După marele act sexual, plec acasă. Singură, normal.

Acasă, intru in panică. Eu, să fiu nevastă? Mai ales, a lui D.! Nici măcar nu-l știu. Sau poate îl știu un pic. Dar, o viață cu el? Asta e căsătoria, o viață cu un tip. Rămâi încremenită lângă el, pentru că, într-un moment de prostie, ai spus Da.

Trece vara. Nu-l mai văd pe D. câteva săptămâni. Ciclul meu e oprit, sigur sunt însărcinată. Asta e, îmi doresc un copil.

Prima zi de cursuri. O tipă stă în pauză și se uită lung la mine. Când să intru în aula, se apropie și zice: Știi că Ds-a însurat acum o săptămâna?

imi iau o față de nepăsătoare. Orgoliul mă mușcă. Rațiunea îmi spune: îți era frică de viața cu el…nu îți dorești apropierea de el, nu-l iubești. Doar pe cel din tine îl dorești. Nu plânge.

Ajung acasă plânsă. Rațiunea tocmai m-a întrebat: și de nevastă, de ce te-a cerut? Și să spună el, că s- a însurat, cu gura lui, de ce nu?

Jurnalul unei zăpăcite – Mi-e dor de nebunie

Zi de zi, mă dovedesc banală. Gătesc, spăl, fug repede acasă. Zilele se scurg într-o mocirlă a plictiselii.

Nu ies în oraș fără mama. Îmi place prezența ei, o iubesc infinit de mult. Dar am nevoie de pașii mei tropăind singuri, repede-repede. Îmi lipsește mersul hai – hui, fără a privi în urmă, fără a încerca să aud cuvinte ascunse de zgomotele străzii.

Fug seara repede acasă, să am grijă de tata. Să-i ascult bolile amplificate de ipohondrie. Să-l cert că de doi ani nu iese din casă.

Am obosit să fiu singurul prieten și partener de conversație al părinților mei. Să îi liniștesc, pe fiecare în parte Îi iubesc pe amândoi imens. Simt totuși cum mă prăbușesc încet. Cum bătrânețea mă îmbrățișează prea devreme.

Cândva, acum o perioadă am avut un iubit. Îmi era un pic bine cu el. Spun un pic, și el mă făcea să mă simt bătrână in ultimul timp. Nu ieșeam decât la crâșmă, și de acolo de multe ori cu taxiul. Sau rămâneam la el, muncind la prea multe beri. Plimbarea era doar un vis. Că și plecatul undeva. Plecam in planuri de, mâine va fi. Am obosit, și am plecat fără cuvinte.

Și mi se face dor de nebunia de divorț. Perioada când nimic nu conta. Perioada în care experimentam întâlnirile de sex. Perioada în care am cunoscut bărbați iubibili, care aveau perioadele lor de nebunie.

Au murit tineri. Nu mai eram cu ei, îi părăsisem in modul meu caracteristic. Recunosc că nu am încredere în relații și iubire, violurile tinereții mi-au oferit devalorizarea sexului opus.

Nu am dreptul să mă plâng acum. Am tot ce mă împlinește afectiv. Părinți lângă mine, sănătoși cât pot fi la vârsta lor, un copil fericit în căsătorie, altul fericit lângă mine. Și trei pisici zăpăcite.

Totuși…o evadare plină de nebunie, o strângere în brațe fără obligații, o plimbare de seară adolescentină cu un bărbat simpatic, poate o ieșire în alt oraș…. O noapte de sex și atât, undeva, departe….Nebunie, de ce-mi tulburi liniștea?

Jurnalul unei zăpăcite – Nu înțeleg

Nu înțeleg eu multe. Aș vrea să fiu genială, dar reușesc să fiu doar superficială.

Dar nu înțeleg cazările la hotel. Dacă mergi la mare, sau oriunde, și te bucuri de un pat matrimonial, în loc de două paturi, îți fuge repede zâmbetul. Te trezești cu o singura pătură pentru două persoane. Sincer, eu pot dormi doar învelită în propria mea pătură.

Chiar și pentru o noapte de sex, care de fapt durează vreo șpe minute, după vreau pătura mea, ca să mă pot bucura de un pic de odihnă. Un tip prea afectuos, care mă ține strâns sub pătura lui, îmi oferă o oboseală total neplăcută. Bine, sexul e benefic, dar după somnul e plăcut în pătura ta.

Dacă vine o pereche acasă la mine, și rămâne pe noapte, le dau două pături. Nu vreau să fie chinuiți.

Și nu cred că pentru hotelieri ar fi un efort imens să ofere două chestii de învelit la un pat mare.

Jurnalul unei zăpăcite – Poate sunt normală…

Puiul meu cel mare se însoară. Mă simt fericită.Sper să fie împlinit, să- și fi găsit completarea.

Asta e privind la rece. Cum sunt de fapt acum? Cred că bănuiți. O scorpie. Nu mă recunosc.

EA e frumoasă, viitoarea mea noră. Dacă aș ști să mă prefac, nimeni nu ar bănui. Că mă doare numele schimbat al fiului meu. Ei, nu schimbat. Erau, atunci când l-am născut, la modă două nume dăruite. Primul nume l-am vrut al tatălui său, al doilea al tatălui meu. O viață l-am strigat Miki, diminutivul numelui bunicului său – Mihai.

De când s-a născut, pe primul nume nu l-am putut striga nici măcar în șoaptă. Îmi aducea lacrimi în suflet, alaturi de amintiri rele. Ca și acum. Cum poți să mergi acasă la ea, să o ceri de soție de la părinții ei doar pentru sex, in condițiile in care se culca cu tine, și să te însori cu alta? Să nu ai curajul să spui că te-ai însurat cu mândra ta, doar să transmiți prin cunoștințe? Atunci creștea în mine puiul meu. Un pui dorit de când mă știu. Pe urmă, să mergi la spital și să mă întrebi de ce nu am avortat? Să reușesc, in ani, să fiu amanta tatălui puiului. Și el doar să mă folosească, fără.a-si dori vederea fiului.

Mă doare naivitatea mea. Care e asociată numelui lui.

Si acum tu, puiul meu, preferi numele ăsta. Am voie să plâng în șoaptă. Nu vreau să doară. Așa că zâmbesc, amintindu-mi vremuri prăfuite. Erai mic. Poate aveai trei ani, puiule. Tatăl tău a avut curajul să plecați doar voi. Tu mereu ești curajos. Când te-ai întors acasă, ai zis că ai mers cu tăticul Dănuț. Bietul de el încercase îndelung să zică: Hai la tăticu, Dănuț!

Jurnalul unei zăpăcite – criza de cincizeci plus

Trece timpul ăsta ca un pisoi, nici nu-l văd, nici nu-l aud. Doar firele albe ce se cer vopsite și câte un rid nou mă fac să caut buletinul. Dar nici pe ăsta nu-l văd bine, că-s mioapă.

Sunt dimineți în care spatele meu se crede scândură. Mă încalț cu greu bombănind ploaia de afară.

Privind buletinul, gândul îmi zboară la concediul de odihnă numit pensie, dar vai, cei x ani care mă despart de el pot deveni, după cei de la știri, 2 x….concediu medical scurt mă așteaptă…

Copiii mei cresc. Unul e deja bărbat, mă va face soacră (iecs!!!) la toamnă, și în puțini ani bunică (un alt cuvânt de iecs…). Aș prefera să fiu strigată pe nume, că de aia îl am.

La serviciu, vine un coleg bucureștean. Pe toate le știe omul ăsta. Dar îmi dă o stare de cenușiu de-mi vine să-mi iau câmpii….Avem salarii de căcat, asta reiese. Și angajările se fac pe relații… Știu toate astea, așa sunt. Ce nu pot schimba, am învățat să accept. Prefer să râd, nu să plâng. Ignor cât pot, dar vine întrebarea: cât mai aveți (nici măcar cât mai ai) până la pensie? Mă simt rănită. Cum adică, răspund, chiar atât de bătrână arăt?

După un timp, începe colega mea. O înțeleg că e salariul mic. Dar….să dea de înțeles că vârsta ei o face să zboare în căutarea unui nou loc de muncă, iar a mea e piatră de moară? Iar tac, iar simulez un zâmbet. Dar îmi vine să fug, să pot țipa.

Singurul lucru care îmi păstrează iluzia tinereții e marea. Ca acum mult timp, și azi salut briza in formulă completă: mama, un copil și eu Timpul nu există, sunt copilul cuiva, sunt mama cuiva și valul înspumat mă mângâie.

Jurnalul unei zăpăcite – Dileme

O zi ca oricare. Trezire, serviciu, acasă. Ca ieri. Ca o mie de mâine. Roboțica mai dă și rateuri. Câteodată.

Sau ca azi. Sau ieri? Încă n-am juma’ de secol, dar am creier alunecos.

Azi, sau ieri, poate, ajung acasă somnoroasă. Patul mă cheamă. Când să dorm….unde? O cameră a copiilor. Cu copii care nu au ieșit afară. Plină de mâncare peste tot, ace, scobitori, jucării, calculator, chestii…

Bun. Camera copilului mare. Plecat la lucru. Ocupată de mama. Copiii o obosesc. Și nici nu o ascultă, după cum spune. Pe tata nici atât nu-l ascultă. Mereu e posedat de vreo senzație de boală. Și nepoții trebuie să meargă pe vârfuri în camera lui.

Tata copilului meu? Nu-și ia copilul lui. Decât o oră la vreo lună, sau mai mult. Cu încă unul e exagerat, deja.

Dar vreau să dorm. Și vreau să văd copiii la aer. Și cred în liberul arbitru. Poate.

Dilema e: vreau acum să dorm. Și în același timp, să fie copiii afară. Copii de 9-10 ani, nu bebeluși. Îi mân. La care apare maică- mea, îmbrăcată: „Ieșim?”.

Acum pot dormi. Copiii se plimbă cu mama. Mă dor și capul, și gâtul.  Dar e liniște, acum. Somn ușor!

 

Jurnalul unei zapacite – Decizii

De un timp, cam lung, ma simt obosita. Nu am putere nici macar sa fac curatenie in casa. Am nevoie de o schimbare urgenta in viata mea, O cura de slabire,o schimbare de serviciu, orice mi se pare benefic. Am ajuns sa ma detest, si stiu ca nu e bine.

Viata personala…a fost vraiste. Au fost oameni pe care i-am iubit si m-am despartit de ei. Doi dintre ei au avut chef sa moara. M-a durut si am plans. Si am ramas cu sufletul gol. Dupa divort, am luat-o razna. Dupa toata nebunia, am ramas pustie.

Imi doresc sa reinvat sa rad. Sa iubesc ziua de azi, fara gandul zilei de maine. Sa am puterea sa las in urma ce simt ca este toxic pentru mine. Si sa nu urasc. Sa pot accepta si sa las in urma tot. Fara sa privesc in urma. Din mers.

Maine voi rade de starile de azi, stiu asta. Azi voi avea puterea unei decizii. Daca e buna, e OK. Daca e rea, o voi repara.

Iubesc viata, imi iubesc familia, ma iubesc pe mine. Curatenia de vara incepe.

 

Jurnalul unei zăpăcite – văd lumea pe dos

Nu mai ştiu în ce lume trăiesc. Am mereu impresia că stau cu capul în jos. Poate eu am pierdut trenul. E posibil.

La serviciu e plin de ciudaţi. Uite, şi acum. Stau ca o paparudă să vină un email. De ce?

Cei  de la serviciu au toate datele mele personale, inclusiv emailul şi telefonul mobil. Dar nu, primesc email de la ei: nu pleca până nu vine o chestie de la noi. E vineri. Programul meu e până la ora 16. Mesajul l-am primit la 15:57. Îl percep ca pe o clară bătaie de joc de oameni.

Salariul e „ îngheţat” de 10 ani. Preţurile se „dilată” permanent.  Sarcinile se înmulţesc. Iar mă simt folosită….

Şi s-a înfiinţat un sindicat. Îl percep ca pe un avocat de divorţuri. Ştiu că e important, dar….dar nu face parte din mine. E ca organizaţia de pionieri – sau de UTC-işti. Nu mă regăsesc acolo. Miroase a praf şi vedete. Vedete care încearcă. Şi îngheaţă încercând.

Până şi vremea e altfel decât o ştiu. E sfârşitul lui martie şi ninge fără rost. Poate am adormit şi m-am trezit în alt loc.

 

Sau nu…sunt somnambulă! Am găsit explicaţia. E logică.