Jurnalul unei zăpăcite – eu sunt nevastă?

Am parte de cea mai romantică cerere în căsătorie. Îi spun prietenului meu vorbele clasice: Sunt însărcinată! Răspunsul lui vine rapid: Mama mea abia aşteaptă să aibă un nepot! Ce facem, ne luăm?
Aşteptam o altă replică, adică: Ce bine ca voi fi tată! Vrei să fii soţia mea? Îmi înghit lacrimile, zâmbesc şi spun: Da.
Nu mai vreau un copil care creşte doar cu mine. Am obosit să fiu şi mamă şi tată. Am rănit deja un copil, pe care l-am privat de prezenţa unui tată, ajunge. Acum îmi doresc stilul clasic: o familie. Şi sper că acest bărbat va încerca să fie prietenul fiului meu cel mare, nu-i cer să fie şi tatăl lui.
Bineînţeles că nu mă cere oficial părinţilor mei – nu că nu mi-aş dori asta. Salvează situaţia, lăsându-mă să-mi aleg singură inelul de logodnă. Aleg un inel simplu, de argint, cu piatră roşie.
Mergem la părinţii lui – viitorii mei socri. În cei cinci ani de când suntem prieteni nu i-am cunoscut mama. Îi anunţăm că ne căsătorim şi că vom avea un copil. Îmi place că se bucură.
Stabilim data cununiei civile. Nici unul dintre noi nu îşi doreşte o nuntă clasică, cu preot, fanfară şi mai ştiu eu ce. Stabilim să facem o petrecere restrânsă, doar cu cei apropiaţi. Nu simţim nevoia să ne invităm rudele.
Dimineaţa cununiei civile. Sunt în luna a IV-a şi nu mă simt prea în formă. Mă trezesc mai devreme şi fac curăţenie în casă. Mă îmbrac, îmi prind simplu părul şi gata! Putem pleca.
Suntem în faţa ofiţerului stării civile. Normal că avem emoţii. Promitem amândoi cuminţi. E aprilie, 13, ora 13. Multe flori, felicitările familiei, prietenilor, colegilor actuali si foşti, cunoştintelor. Şampanie multă, râsete.
Pozele regulamentare în faţa primăriei, în grup şi noi, tinerii – bătrânii căsătoriţi cu familia. Mă dor picioarele îngrozitor, dar arborez un zâmbet fericit. Ţin braţul imens de flori în braţe şi îmi imaginez că îmi ţin bebeluşul. O nouă etapă din viaţa mea într-o zi caldă de primăvară.
Petrecerea începe. Se dansează mult, se spun glume, e aşa cum îmi doream ziua asta.
Uf! Trebuia să se întâmple ceva. Fiermoarul fustei mele nu rezistă la presiunea burticii şi se strică. Dansez aşa, nu contează.
Sfârşit de petrecere. Mă simt obosită şi însărcinată. Prietenul…a, soţul meu, invită prietenii la noi acasă. Eu aş prefera să dorm, dar asta e.
Ajungem acasă. Rămân cu musafirii, nu am ce face. Soţul meu s-a culcat. Mă simt lipsită de protecţie şi abandonată. Plâng mult. Prietenii stau un pic, mă văd şi pleacă. În sfârşit, somn!
Eu, femeia independentă, încerc să fiu nevasta ideală. Spăl, fac curat şi gătesc. Rochie cu buline, ca o nevastă din anii 50, îmi lipseşte. Îmi vine soţiorul acasă, vreau să îi dau să manânce şi îmi spune: am mâncat la mama. Îmi înghit şuvoiul de vorbe urâte, zâmbesc. Cred că o faţă caraghioasă: ochii aproape în lacrimi şi un rictus ce se vrea zâmbet. Nu are timp să mă vadă, se duce în camera lui.
E seară. Îşi pregăteşte el ceva de mâncare şi mirosul mă face să vărs. Sarcina îşi cam spune cuvântul. Îndrăznesc să-l rog să nu mai facă mâncare prăjită, nu o suport. Îmi spune că nu are de gând să devină vegetarian de dragul meu, el e un carnivor. Plec şi plâng. E nedrept cu mine, mereu îi gătesc mâncare cu carne. Pur şi simplu nu suport un anumit miros.
Simt că suntem amândoi pe continente diferite, chiar dacă ne desparte doar uşa unei camere. Asta e căsătoria?
Soţul meu e răcit. Nu mă pricep să îl consolez, îi fac un ceai fierbinte doar şi îi aduc medicamente. Refuză să ia medicamentele. Îi spun că eu sunt însărcinată şi nu vreau să mă molipsească, aşa că ar fi mai bine să le ia. Se uită urât la mine, se simte neconsolat şi le înghite încruntat.
Vară fierbinte….e cald afară, e cald în casă. Soţul meu îmi oferă cel mai frumos cadou – mergem la mare!!!! Căutăm o gazdă şi ne oprim în Neptun, într-o garsonieră. E cald şi aici, pe malul mării. Sunt conştientă că sunt însărcinată şi nu am voie mult la soare, aşa că fac plajă dimineaţa, de la 8 până pe la 10, şi seara, după 17. Îl rog dimineaţa să vină cu mine la plajă. Refuză, el a venit aici să se odihnească. Merg zilnic destul de mult până la plajă. La întoarcere, mă gândesc: cum ar fi să nasc acum, pe drum? Ei, voi trece şi peste asta.
Dimineaţa, la plajă. Un tip simpatic mă vede zilnic singură şi îndrăzneşte să mă abordeze. Sună bine, eu, mare, în luna a şaptea de sarcină, atrag! Ajung în cameră şi îi povestesc soţului meu. Bine că i-am zis, în sfârşit facem sex! Ce bine e!
Seara, ieşim să ne plimbăm pe plajă. Îl ţin de mână şi viaţa e din nou frumoasă. Chiar dacă ştiu că nu e bine – am renunţat de la începutul sarcinii la ţigări şi la cafea – mai beau şi câte o bere.
Mergem în ziua stabilită la spital. Trebuie să nasc prin cezariană – sfatul medicului oculist. Sunt aşezată pe o masă, goală şi mi se bagă tuburi în nas. Adorm şi mă trezesc în salon. Nu contează durerea, abia aştept să îmi ţin băieţelul în braţe.
A trecut o zi şi încă nu mi-am văzut puiul. Celelalte mame din salon şi-au ţinut deja copilul în braţe. Chiar dacă îmi vine greu, mă ridic şi îmi caut copilul. Trebuie să îl văd, mi-e frică! Dacă e bolnăvior? Eu nu sunt tocmai o mamă tânără. Îl găsesc. Doamne, ce frumos e! E întreg şi sunt asigurată că e sănătos.
Ajung, în sfârşit, acasă cu copilul meu. Îmi este încă greu să mă mişc, aşa că decid să dormim cu bebeluşul în pat. Soţul meu fuge – nu poate dormi cu el în pat.
Prima dimineaţă acasă cu puiul meu! Vine soţul meu în cameră şi îl rog să ţină un pic băiatul în braţe. Îmi spune că nu poate, că nu a băut încă apă. Ei, poate nu aud bine, sunt încă obosită. Cel mic m-a trezit toată noaptea.
E sâmbătă dimineaţa. De abia am adormit iar copilul şi închid un pic ochii. Sună cineva insistent la uşă. Cunoştinţele mele bat discret la uşă, ştiu că avem bebeluş. Sunt socrii mei în vizită. Atât sunt de obosită, încât îndrăznesc să îi rog să nu mai sune atât altădată. Soacră-mea îmi răspunde rapid: Aşa a zis fii-miu să sun, că el nu aude, şi ar trebui ca cel mic să nu fie atât de sensibil!
Îmi este foarte rău, aproape nu mă pot mişca. Îmi rog soţul să stea cu cel mic, nu vreau să o chem pe mama. Îmi spune că cel mic la el plânge! Printre lacrimi, o rog pe mama să vină să mă ajute.
Învăţ să urăsc! Nu mă plac deloc. Sunt aproape mereu încruntată şi obosită. Mă îngraş pe zi ce trece şi mă urăsc şi pe mine. În fiecare zi car căruţul trei etaje jos. Urc, iau copilul şi plec la ai mei. Chiar dacă soţul meu este acasă, doarme. Merg la serviciu, vine mama să îmi aducă băiatul să îl alăptez. Zilele se scurg rapid.
Totul e cenuşiu în jurul meu. Una din femeile cu care am stat în salon atunci când am născut îmi spune că aşteaptă un copil. O invidiez, înseamnă că are viaţă sexuală cu soţul ei. Eu am anticoncepţionale pe care nu am motive să le folosesc.

Sper să am o familie până la urmă, sper ca măcar unul din copiii mei să aibă un tată. Zilele s-au transformat în ani. Aştept….încă aştept….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s