Jurnalul unei zăpăcite – în găleata cu amintiri prăfuite

Ciudate sunt şi amintirile astea din copilărie….Clipele plăcute au dispărut din memorie ca un fum – poate pentru că erau prea multe, prea asemănătoare, copilăria e plină de ele. Clipele triste rămân imprimate în suflet ca cicatricile.

Azi am chef să cobor adânc în memorie, în timpul copilăriei lipsite de griji.

Prima amintire. Sunt într-un spaţiu mic, înconjurat de bare…plâng. Miroase rău, mă doare şi sunt singură. Se apleacă asupra mea un chip zâmbitor. Încetez din plâns şi-mi întind mânuţele. După mult timp mi-a povestit mama că pe atunci aveam cam un an şi jumătate, eram internată în spital cu pneumonie, asistentele nu mai aveau unde să-mifacă injecţii şi dormeam într-un pătuţ cu bare metalice. Şi acum urăsc mirosul de metal.

Altă amintire. Am cam doi ani şi jumătate şi sunt în vizită la fratele meu. El este internat la Spitalul de psihiatrie din Burdujeni. Nu-i chiar grav bolnav, repetă doar obsesiv un singur cuvânt: Pula. Cuvântul ăsta l-a citit scris pe un zid iar tatăl meu i-a explicat ca e un cuvânt de origine maghiară. În sfârşit, un băiat care stă în salon cu fratele meu mă ia de mână şi eu încep să strig: „Aţă pace!!!!” ( adică, în limba română, lasă-mă în pace ).

Cam aceeaşi perioadă. O tanti pleacă de la părinţii mei. Eu, fetiţă bine crescută, o conduc până la uşă. Mă ia tanti de mână şi-mi spune: „Mămica ta nu are nevoie de tine, mi te-a dat mie. Hai, vino, plecăm”. Încep să plâng, ştiu că sunt o obraznică, dar eu am nevoie de mama mea. Aud răsul mamei şi-i simt îmbrăţişarea. Îmi şopteşte: „Nu plânge, tanti a glumit”.

Am împlinit trei ani, sunt mare. Vine nenea fotograful să ne facă pozele de familie. Ne aşează pe mine şi pe fratele meu pe pat, să imortalizeze frăţiorii. Fratele meu mă cuprinde drăgăstor şi…mă pişcă. În tăcere, îl muşc de umăr cu sete. Bunica mă vede şi se aşează între noi. Îmi spune: „Reao, lasă băietul în pace!”. Mi-e ciudă că-l crede cuminte pe frate-meu, aşa că întind o mână prin spatele ei şi-l pişc şi eu.
E rândul sesiunii mele foto. Mă aşează fotograful pe căluţul de lemn – îmi iau o figură visătoare. Apoi mă aşează în faţa oglinzii. Mă reped entuziasmată şi-mi îmbrăţişez imaginea din oglindă. Of, ce frumoasă pot fi!
E rândul fratelui meu acum. Îl aşează fotograful şi pe el în faţa oglinzii. Se uită frate-meu la imaginea lui din oglindă şi zice încruntat: „Mămi, dar nu poţi să-mi pui un pulover fără burtă?”.

Tatăl meu este în concediu medical. Se trezeşte dimineaţa şi-mi piaptănă blând părul (e bine când mă piaptănă el, bunica mă trage rău de păr, nu are răbdare).
Mi-l prinde într-o coadă, să semăn cu o domnişoară. Mergem apoi în pădure. Când obosesc, mă ia în cârcă. Mi-e cam frică acolo, sus, aşa că-l prind strâns de păr. Seara dorm cu tata. Îmi citeşte povestea şi eu îl mângâi pe obraz. Adoarme tata şi eu încep să strig: „L-am adormit pe tăticu!”. E atât de bine….De obicei, tata doarme cu mama, fratele meu cu bunica şi eu dorm singurică. Nu-mi place singură, în întuneric se ascund atâţia monştri….nici nu am curaj să merg la baie, mai bine fac în pat. Acum e bine, e tata lângă mine să mă apere.

Merg la grădiniţă, sunt mare, am patru ani. Drumul până la grădiniţă îl fac singură, doar seara, la întoarcere vine bunica după mine. Seara asta întârzie bunica mea – Oare a uitat de mine? Mă descurc eu şi singură, doar cunosc bine drumul. Mă încalţ cu ghetele repejor, îmi pun noile opincuţe argintii în gentuţă şi plec fără să mă vadă tovarăşa educatoare. Merg repede, e întuneric bine. Aproape de mine se aude lătratul fioros al unor câini. Mă sperii şi încep să alerg….gentuţa îmi cade de pe umăr…alerg….în sfârşit, ajung acasă.

Are fratele meu o bicicletă nouă. Ca să-mi arate că e un frate mare iubitor, îmi spune să mă sui pe portbagaj, că mă duce el la grădiniţă. Mi-e frică, dar niciodată nu aş recunoaşte. Mă sui şi închid ochii. Nu mă ţin bine, aşa că iau o trântă exact în cap. Mă ridic repede şi pornesc spre casă. Taică-meu mă vindecă – îmi pune o lingură rece pe cucui şi-mi face cartofi scrijele.

Mă dau în leagănul bărcuţă cu un baiat mai mic decât mine cu un an. Tanti care are grijă de el ne face vânt. El strigă: „Mai tare! Mai tare!”. Strig şi eu: „Am ameţit! Opreşte, te rog!” Tanti îl ascultă pe el şi ne face vânt până la bară. Încep să zbor…şi zbor…până aproape de blocul de alături. Aterizez şi aud un zgomot ciudat….Mă ridic şi mă uit mirată la mâna dreaptă. E stâmbă şi se vede ieşind prin piele ceva alb. Sunt dusă acasă, de unde bunica mă preia şi mă duce la spital. Nenea doctorul îmi îmbracă mâna într-o chestie albă şi îmi spune că eu rămân aici, în spital. Îmi place aici, aproape toţi adulţii mă alintă. Infirmiera mă ceartă atunci când o rog să mă şteargă la fund. Ce să fac, sunt eu fetiţă mare, dar mâna stângă e tare prostuţă.
Azi îmi scoate nenea doctorul ghipsul. Ia un cleşte mare, mare şi se îndreaptă spre mâna mea. Închid ochii şi aştept. Gata! Nu mai am ghips….Îmi vede doctorul sânge pe mână – m-a agăţat un pic cu cleştele – şi mă întreabă mirat: „De ce nu mi-ai spus că te durea?”.

E iarnă. A nins atât de mult, încât băieţii se suie pe garaje şi sar în zăpadă. Încerc şi eu să mă sui pe garaje, dar nu reuşesc. Vecinul şi colegul meu de grădiniţă, un băiat mic şi slab, mă împinge până reuşesc să ajung sus. Vreau să sar dar mi se face frică. Calede întoarcere nu mai am, aşa că sar. Grozav, dar n-o mai fac.

Mă pune bunică-mea să dorm la amiază. Afară e cald şi se aud vocile copiilor. Deschid geamul şi strig: „Viorel!” şi băiatul cu şase ani mai mare decât mine, apare. Întinde mâinile şi mă coboară pe geam. Aşa, desculţă şi în cămaşă de noapte, fug la bătătorul de covoare, mă sui până sus şi stau atârnată cu capul în jos.

Un nene mă întreabă dacă nu ştiu unde locuişte nenea miliţianul. Normal că ştiu, sunt prietenă cu fata lui. Cum miliţianul nu-i acasă, nenea se întoarce repede. Mă întreabă dacă nu vreau să vin cu el la cofetărie. Îi spun: „Nu am voie să merg singură cu străinii”. Nenea i-a chemat pe toţi copii din faţa blocului să vină la cofetărie, aşa că merg şi eu. Când ajungem acasă, mă roagă nenea să-i arăt eu apartamentul miliţianului, poate nu a sunat unde trebuie. Îl conduc dar nu răspunde nimeni. Pe scări îmi spune nenea: „te rog, apleacă-te puţin” . Îl ascult şi nenea îmi dă chiloţii la o parte. Mă sperii aşa că fug repede acasă. Trântesc uşa şi o încui.

Mă duce bunica pentru prima oara în viaţa mea să mă spovedesc. Intru în biserică. Nu-mi place, e întuneric şi miroase rău. Mă întreabă preotul: „Ai fost cuminte?”. Răspund: „Da”. Cum să-i spun unui nene străin că mă bat cu frate-meu, că nu o ascult mereu pe bunica, că la grădiniţă mă cert câteodată cu colegii…Nu pot spune adevărul, mai bine mint.

Cam aşa îmi amintesc copilăria mea, care sigur a fost una foarte, foarte fericită…amintirile frumoase au zburat ca fumul, cele urâte, dar puţine, au rămas imprimate în memorie ca cicatricile….

8 thoughts on “Jurnalul unei zăpăcite – în găleata cu amintiri prăfuite

  1. Burdujeni… mama mea(RIP) a terminat liceu’ acolo… Încearca sa fii (mai) selectiva cu amintirile, pastreaza-le pe cele placute, pozitive… precizezi ca cele „urâte” s-au cicatrizat, deci s-au închis… si-apoi, nu putem schimba, modifica, ameliora nimic în trecutu’ „mort si îngropat”…
    – – –
    Sanatate si-o saptamâna optimista, pozitiva!

  2. Pingback: Despre dragoste şi alte nebunii « Clubul de Initiativă Literară

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s