Jurnalul unei zăpăcite – divagaţii

Am o altă zi aiurea…Mă simt pierdută în obligaţii faţă de familie şi cerinţe faţă de mine. O viaţă m-am autoînvăţat că eu nu exist, doar cei dragi mie contează. Dar cei dragi mie consideră – după părerea mea de acum – că le sunt obligată.

Îmi iubesc părinţii enorm de mult. Încerc să fiu o fată bună pentru ei – îi ajut cât pot, financiar şi sufleteşte. Când sufletul mă trădează, când ţin şi la altcineva în afară de ei şi de copii, se opun instinctiv. Cred că s-au învăţat să fiu doar a lor şi atât. Orice bărbat ar fi în viaţa mea, nu corespunde cerinţelor lor. Nu că aş fi eu ruptă din soare sau urmaşa lui Einstein – nu, pur şi simplu eu trebuie să fiu a lor şi atât.

Răutate gratuită, asta sunt eu acum. Cred că mă sacrific- nu, doar mă complac. Îmi iubesc părinţii, îmi iubesc copiii – dar simt că trebuie să mă iubesc şi pe mine, să nu mă irosesc. Am peste patruzeci de ani, profesional nu m-am realizat, doar am ajuns într-un post acceptabil, în viaţa personală e bine – am copii buni, doar părinţi care cred că le datorez tot…viaţă ideală.

Mă uit în jur…cei din generaţia mea îmi seamănă în mare parte. Dacă le trăiesc părinţii, aceştia consideră că au dăruit tot copiilor…chiar dacă „tot” înseamnă doar ce au putut….şi cer supunere copiilor…. Îi înţeleg şi îmi doresc să nu fiu ca părinţii. Adică, îmi doresc să am puterea să dăruiesc tot ce pot copiilor mei, dar să îi las să zboare. Să nu îi judec, să îi iubesc orice ar face.

Am aflat azi că a murit cineva. Mă simt tristă chiar dacă nu am cunoscut persoana care a plecat. Îmi era drag fără să îl cunosc. Din povestiri, era un bărbat inteligent, cald şi care se risipea pentru ceilalţi. Pentru mine e o pierdere, e un om pe care trebuia sa îl cunosc şi nu mi-am făcut timp pentru asta. Îl plâng pe el şi mă plâng pe mine. Cea care aş fi putut fi cunoscându-l.

Căutăm universuri, căutăm mereu ceva şi nu preţuim ce avem.

Viaţa îmi oferă tot – o familie, prieteni, cunoştinţe….Şi mai ales, sănătate. Nu preţuiesc îndeajuns ce am. Caut defectele celor apropiaţi şi idealizez ceea ce nu am. Şi când obţin ceea ce visam nu recunosc. Caut în continuare altceva, nu pot fi mulţumită.

Ştiu doar că viaţa e frumoasă. Că e un dar. Pe care poate nu-l preţuiesc îndeajuns. Şi mai ales că nu profit de el. Am tot şi mă plâng. Am sănătate, părinţi şi copii sănătoşi. Am o frântură de inteligenţă şi sunt o persoană îndeajuns de plăcută pentru cei din jur. Dar mereu voi vrea ceea ce nu am. Şi când obţin nu mă mulţumesc. Vreau altceva – nu mai mult, nu mai bun, doar altceva. Sunt conştientă că visul e mai frumos ca realitatea. Şi totuşi continui să visez.

One thought on “Jurnalul unei zăpăcite – divagaţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s