Jurnalul unei zăpăcite – Moarte

E prima dată când bunica mă ia cu ea în călătorie. Când vrea să evadeze, să fie liniştită, bunica se suie în tren şi pleacă la rude. Are bilete gratuite  – au lucrat şi ea şi bunicul la căile ferate – aşa că fuge de noi unde poate. De obicei, pleacă în Baia Mare, acolo e cumnata ei favorită, unguroaică. E o doamnă dulce şi politicoasă. Nu-i bogată, dar are stil. Când ajunge bunica acolo se simte mai acasă decât acasă.

            În sfârşit, acum mergem în Iaşi. Motivul principal al călătoriei – vişinele sunt mai ieftine în Iaşi decât în Suceava şi eu pot ajuta la transportul lor. Urcăm împreună în tren. Un grup de târgoveţe în vârstă vor să treacă mai repede pe lângă noi şi li se pare că eu le frânez. Încep să strige la mine. Normal, le răspund cu ton politicos, sunt cu bunica lângă mine. Le enervează că îndrăznesc să răspund şi mai strigă un pic. Gata, a trecut şi asta.

            Coborâm în Iaşi. Nu am mai fost aici până acum, îmi place, e un oraş plin de oameni tineri. Urc cu bunica scările cele multe – zona se cheamă Râpa galbenă, aşa-mi zice bunica. Băieţi simpatici se uită la mine, aşa că îmi înec gâfâitul şi zâmbesc. Doamne, nu se mai termină scările astea!

            Ajungem la prietena bunicii. Casa e superbă – învelită toată în zorele. M-am îndrăgostit de prietena asta a bunicii – are un nume superb, Alexandrina şi arată ca Albă ca Zăpada bătrână, o pereche de ochi albaştri şi un zâmbet bun. O roagă bunica să-i dea biletele pentru cota lunară de făină, ulei şi zahăr – tanti e de o vârstă cu bunica dar are probleme cu inima, nu se poate deplasa. Ne reîntoarcem cu braţele pline la căsuţa cu zorele. Vreau să merg la WC şi visul meu continuă – în cadă înoată fericiţi doi peşti. Tanti spune că i-a primit de la cineva, aşa vii şi i-a fost milă să-i omoare. Dacă vreodată voi îmbătrâni, aşa vreau să fiu, ca tanti – zâmbet şi peşti vii.

           

 

            A început şi clasa a VIII-a…E greu, toate colegele mele sunt îndrăgostite şi mai vine şi amărâta aia de treaptă. Şi eu sunt îndrăgostită…de câinele blocului, o minune cu blană albă, ochi şi botic negru, pe nume Lordi.

            Pentru a fi linişte în clasă, diriginta mea a aplicat un principiu imbatabil – cine se tachinează se iubeşte, aşa că stau în bancă cu unul dintre băieţii mai înalţi din clasă. Tipul a greşit – mi-a făcut o declaraţie de dragoste aşa că l-am bătut (sigur râdea de mine, sunt cam plinuţă) şi diriga a aflat. Anul trecut el m-a învăţat să fumez, într-o drumeţie cu clasa.

            Au fost părinţii mei la cules de ciuperci în pădure şi au găsit un pui de pasăre bolnav. Toată noaptea am stat lângă el şi l-am mângăiat. Degeaba….s-a zbătut şi a murit acum în mâinile mele. Sunt tristă, plâng şi nu mai vreau nimic.

           

             Iar am mâine pregătire la română. Treapta asta mă face să mă trezesc la 6, la 7 am pregătirea, aşa că mă culc devreme. O ajut pe bunica să-şi facă patul – doarme cu mine în cameră dar pe un pat pliant, sunt prea mare ca să mai doarmă cu mine în pat. Noaptea îmi pun piciorul pe cel care doarme cu mine şi sunt grea….aşa că a preferat să doarmă singură bunica mea. In sfarsit, iar injur printre dinti. I-am prins mana bunicii in patul pliant si ea a tipat la mine.

            E noapte…bunica se plimbă prin cameră. O întreb:

– De ce nu dormi, mama?

– Lasă, oi dormi de acum înainte.

Mă sperie răspunsul ei, aşa că mă duc să o trezesc pe maică-mea.

 

            A venit Salvarea. Mă strecor până în uşă şi-mi văd bunica încremenită pe pat, cu chiloţii pe jumătate ridicaţi. Doar ochii îi vorbesc, trupul nu o mai ascultă. Ştiu că mereu îmi spune:

            – Când merg la spital trebuie să am chiloţii pe mine, să mor decent.

            E dimineaţă, cam ora cinci. Mama pleacă cu bunica la spital. Încerc să mai dorm puţin dar sunt prea speriată.  Închid ochii şi văd privirea bunicii…o aud…”lasă, oi dormi de acum”.

            E ora 7 şi un sfert. Profa de română mă întreabă ceva. Eu sunt cu privirea goală şi tac. Îmi spune:

– Stai jos, ai un trei.

            Tac şi mă simt plecată din clasă. Nu mă interesează nimic.

            Ora 8. Frate-meu a venit la şcoală. Îmi spune cu bunica a murit. Sunt amorţită. Nu pot să plâng pentru că nu pot să cred. Nu vreau să cred. În toate filmele vine preotul, citeşte ceva, cel muribund vorbeşte cu rudele…Eu m-am certat aseară cu bunica, nu mi-am cerut iertare….nu se poate, nu avea voie să moară….

           

            Pregătim înmormântarea. Vin rudele noastre din ţară. Discut cu verişorii mei, spun bancuri. Refuz să cred că bunica mea a murit. Nu pot să plâng.

            Intru în biserică. Bunica e în sicriu, doarme liniştită, aşa cum mi-a zis. Aştept să respire. Mă apropii de ea şi o sărut. E rece. Ies şi nu înţeleg.

            Sicriul e acoperit acum şi coboară în mormânt. Mama plânge în hohote. Eu încep să râd în hohote, nu mă pot abţine. Îmi ascund faţa în batistă. Cei din jur cred că plâng şi mă consolează. E gata, putem pleca. Mă simt goală. Nu trupeşte. Sufletul mi-e gol.

           

            Merg pe stradă şi văd un batic ca al bunicii. Alerg după batic…nu e ea, bunica nu mai este. E noapte….În vis, bunica spală vase. Merg în bucătărie….mama are ochii roşii şi fuge…da, bunica nu va mai fi. Nu i-am cerut iertare…am fost rea. Plâng…în sfârşit plâng. Mi-aş dori s-o mai văd un pic, cât să-i spun: „Iartă-mă!”. Acum nu pot decât să plâng. Casa e prea goală.

 

            E prima oră după înmormântare. Profesoara de română îmi spune:

            – Pune-ţi panglica.

            Îi spun că am panglică. Dacă vrea, o poate pipăi. Panglica e neagră, eu sunt brunetă. Părul meu plânge.

           

            Iar nu am bani, aşa că merg la Alimentara să vând sticle. Femeia de la casă se uită ciudat la mine, de parcă aş fi vrut să fur ceva. Ies şi mă uit în vitrină. Are dreptate vânzătoarea, arăt ca o ţigancă. Nu aveam alte haine negre aşa că sunt îmbrăcată cu scurta de piele a lui frate-meu. E scorojită rău.

 

            Merg cu tata să vorbim cu preotul pentru pomenire. E un preot simpatic. E divorţat şi are urechi clăpăuge. Şi mai ales mă crede mai mare, simt că mă priveşte ca pe o femeie. Când plecăm îmi spune: – La revedere, doamnă.

 

            Ziua pomenirii. Mama dă pacheţelul săracilor. Săracii fără picioare sar gardul cimitirului. Se înjură. Gărduleţul de pe mormântul bunicilor e strivit. E bine, nu-i timp de lacrimi. Doar de nervi.

 

            Sunt într-a VIII-a, aşa că trebuie să învăţ. Zilele trec prea repede. Mai tresar când baticul bunicii trece pe stradă.

             Toamna a devenit iarnă.

           

 

 

5 thoughts on “Jurnalul unei zăpăcite – Moarte

  1. Interesanta compunere sau, cum se mai numeste astazi ?
    Daca povestea e reala, DUMNEZEU s-o ierte pe bunica !
    Am doar doua remarci a face :
    – ideea cu chilotii bunicii nu-i potrivita ……si
    -la Alimentara nu se mai cumpara sticle !
    In rest, te poti prezenta la examenul de Limba si literarura romana increzatoare !
    Felicitari pentru compunere, poveste sau cum s-o numi !
    Succes la examene !
    Aliosa.

  2. Impresionanta postare. Prea trista si posibil adevarata.
    Si vreau sa-i confirm, indirect, lui Aliosa ca pe vremea mea vindeam sticle la alimentara si ca bunica avea un pachet cu lenjerie pregatita pentru spital si alte rele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s