Jurnalul unei zăpăcite – Eu şi FB

Azi am citit o chestie pe facebook. Spune: „A reîncepe o viaţă nouă nu-i o prostie. Prostia adevărată e să te abandonezi în depresie şi să te faci că eşti fericit.”

Întâi am dat like. Pe urmă am încercat să o înţeleg. Bineînţeles, raportat la mine, doar nu se putea altfel.

O viaţă nouă….nici măcar expresia asta nu o înţeleg. Nu ai cum să începi o viaţă nouă, doar să ţi-o continui pe cea pe care deja o ai. În fiecare clipă schimbi ceva în existenţa ta amărâtă. Şi da, te crezi fericit, nu te prefaci. Cazul particular e al meu, bineînţeles. Schimbarea în viaţa ta poate e majoră pentru tine, pentru ceilalţi e un „Deja vu”. Să spunem că te căsătoreşti, te recăsătoreşti…Mii de oameni fac asta în fiecare zi. Pentru tine e un capăt de ţară, doar atât.

Îţi schimbi profesia…pleci într-o altă ţară….naşti un copil….faci operaţie de schimbare de sex…divorţezi…găseşti iubirea pefectă…te călugăreşti…Doamne, câte sunt! Da, în existenţa ta sunt schimbări majore. Dar până la altă viaţă e destul. Şi clipa de fericire există cu schimbare sau fără schimbare majoră.

Şi în clipele de fericire maximă intervine depresia. Ştiu că se poate, unii o definesc „stare de prea bine”. Aşa e construit omul, mereu vrea ceea ce nu are. Din chestia asta se naşte o depresie drăguţă. Da şi ştiu ce e depresia. Am trăit-o de multe ori.     Una din definiţii e „o stare mentala caracterizată prin tristeţe patologică, durere morală, pesimism, autodevalorizare, dezinteres, anxietate la care se asociaza o încetinire psihomotorie (bradipsihie, akinezie, abulie etc.) şi simptomesomatice (constipatie, anorexie etc.).

Am ieşit din stare fără să vreau. Întâi m-am abandonat, îmi plăcea. E dulce amar să trăieşti starea asta, în care crezi că nimic nu are rost, nu ai valoare deci nu trebuie să faci aproape nimic. Adică, eu făceam ceva – dormeam, mâncam, dormeam…plângeam…şi ciclul se repeta. Cred că nu aveam timp de depresii totale. Am rămas cu “autodevalorizarea”. Şi din când în când mai reîncerc câte ceva – fug de oameni, nu răspund la telefon, dorm cât cuprinde. Şi ies din stare – serviciu nou, relaţie nouă, încă un copil, o nouă căsătorie…dar asta nu înseamnă că încep o “viaţă nouă”. Poate, dacă aş fi amnezică, ar fi o viaţă nouă.

Şi iar revin. Când “te abandonezi în depresie”, cum “să te faci că eşti fericit”? Depresivul nu ştie cum să se facă că e fericit. Arborează un zâmbet trist şi abia aşteaptă să-l întrebi ceva. Adoră să se plângă, vrea să rămână scufundat în starea lui. Cel puţin, aşa reacţionam eu.

Şi totuşi îmi place chestia asta de pe internet. “Prostia adevărată e să te abandonezi în depresie şi să te faci că eşti fericit.” Nu sunt chiar proastă pentru că nu mă pot preface că sunt fericită. Nici cu depresie, nici fără.