Jurnalul unei zăpăcite – Noul „Domnul Goe”

Băiatul meu în clasa întâi. Oră de religie, predată de un profesor preot. Printre altele, spune: „Dumnezeu a creat munţii…”. Fiul meu ridică mâna şi spune: „Eu ştiam că vulcanele şi cutremurele au creat munţii.” Linişte totală, nici un răspuns. Şi cât am încercat să-l îndoctrinez…Ştiam că în şcoală se predă religia. Eu, fire total nereligioasă, mi-am plasat copilul unei vecine ultrareligioase. Merge şi acum mititelul la toate bisericile din oraş. Ştiu şi de ce: îi place la nebunie gustul aghesmei. Mă pune acasă să-i pun în apă busuioc.

Azi a venit de la şcoală foarte fericit. Îmi spune zâmbind:

– Mama, azi am luat toate calificativele: foarte bine, bine, suficient şi insuficient!

Încerc să-mi ascund zâmbetul. Sper că mi-a ieşit. Îl întreb:

– La ce ai luat insuficient?

– La matematică. Ştiam răspunsul, dar îmi era prea somn să răspund. Cine a pus-o pe doamna să pună prima oră matematica…

Nu-l pot certa, are dreptatea lui. Şi chiar ştia, lucrasem ieri la matematică cu el. Îl intreb din nou:

– Şi suficient la ce ai luat?

– La citire…E plicticos să tot citesc tâmpeniile alea din carte. Spune şi tu, mama: Ana are mere.

Are iar dreptatea lui. Citeşte cursiv de la cinci ani. La şase citea subtitrajul de la film. Îşi citeşte singur revistele, care sunt mult mai interesante decât: Ana are mere…Şi greşeala e a mea, l-am ascultat atunci când m-a rugat să nu-i spun doamnei că ştie să citească. Când a avut de învăţat o poezie, a preferat să deschidă abecedarul şi s-o citească de acolo. Urăşte să recite. Când era mic, spunea: „Eu nu sunt papagal” şi schimba măcar un cuvânt în recitare.

E cam plinuţ băiatul meu. Încerc să nu îi mai dau să mănânce după ora şase. L-am înscris la hochei. Nu vreau să-l chinui cu cure de slăbire de la şapte ani, ştiu că nu-i bine. Am trecut eu destul prin asta. E ora nouă seara şi-mi cere cartofi prăjiţi.

– Îţi fac mâine când vii de la şcoală.

– Vreau acum!

– Nu, ştii că eşti grăsuţ şi râd copiii de tine. Promit că-ţi fac mâine.

– Pot şi singur.

Pleacă în bucătărie. Curăţă încet cartofii. Îi taie şi-i pune la prăjit.

Cine m-a pus să-i repet mereu: „Poţi tot ce vrei”.

Se termină vacanţa de vară. Am băiat mare, e în clasa a doua de acum. Insist în fiecare zi să-şi facă temele de vacanţă. Refuză iar şi iar. Se uită lung la caietul cel nou pe care scrie: Teme de vacanţă. Supărată, îi cer pentru ultima oară să scrie. Mâine începe şcoala şi caietul e gol. Îi spun:

– În definitiv, tu eşti elevul. Te vei descurca singur, e răspunderea ta.

Ajunge acasă. Îl întreb:

– Cum a fost? Ce ai spus când ţi-a cerut caietul?

– I-am spus că vacanţa e făcută pentru odihnă, nu pentru teme. Şi că nu mi s-a părut corect să fac teme în vacanţă. Mi-a pus insuficient, asta e.

Sunt fericită că am băiat inteligent şi că are personalitate. E domnul Goe cel isteţ al meu. Îl iubesc poate prea mult. Dar vreau să crească fericit, să simtă că are copilărie. Nu-mi doresc să-i văd carnetul plin de foarte bine şi să fie un copil supus. Unul care spune: Da, mama. Nu vreau un copil care să înveţe pentru mine. Nu aşa va fi pregătit pentru viaţă. Am văzut destui copii buni  (adică tocilari, „mândria mamei”) care s-au transformat în oameni mari fără personalitate, fără curajul de a încerca, fără simţul răspunderii.