Jurnalul unei zăpăcite – o nouă coborâre în găleata cu amintiri

E primăvară…Toată lumea face curăţenie în casă, îşi omoară covoarele şi ce mai pot. Febra curăţeniei mă cuprinde şi pe mine. Adică: „Trebuie să fac curat. Daca e ordine în jurul meu va fi ordine şi în viaţa mea.” Încep curăţenia în ritmul meu. Adică deşart tot ce  e în plus pe mese şi în dulapuri în mijlocul camerei cu un scop clar: trierea. Aleg obiect cu obiect. Stilul meu de şobolan: toate îmi trebuiesc. Bucata asta de jucărie îmi aminteşte coplilăria mea, cealaltă a fiului meu cel mare….fusta asta a purtat-o maică-mea când era tânără, „Albumul” ei din liceu e superb….”Oracolul” meu dintr-a şasea e pontos…Cum să arunci amintirile? Le arunc pe toate iar în sertatre şi dulapuri. Nu cred că o ordine perfectă în jurul meu îmi va alunga starea mea de zăpăcire nativă.

Răsfoiesc fiecare foaie îngălbenită de vreme. Orele trec iar mormanul din mijlocul camerei e aproape intact. Iubesc starea asta în care cobor cu plăcere în orice tinereţe – a bunicilor, a mamei, a mea, a copiilor mei…. Pozele bunicii din tinereţe…rude total necunoscute zâmbind în poze pe carton gros…Îmi pare rău că nu găsesc destule din tinereţea tatălui meu, dar, ce să fac, el mereu şi-a dorit ordinea perfectă în jur.

Printre cursuri de „Cultură şi civilizaţie”, calcule de dobânzi, exersări de semnătură personală îmi găsesc câteva rânduri scrise în momentele mele de visare de acum douăzecişidoi de ani. Eram tânără mămică, necăsătorită, acceptată de părinţi.

Trebuie să-mi transcriu gândurile naive de atunci, necenzurat…dacă mă va apuca vreodată o necesitate de curăţenie adevărată, poate arunc carneţelul cel vechi…..

„Întreaga mea viaţă e formată acum din iubire. Iubesc oamenii şi animalele şi plantele. Durerea unei plante o simt şi eu. Cred că până şi cea mai mică plantă are suflet.

Blasfemie? Nu ştiu….dar aşa simt. Anul de singurătate deplină mi-a ascuţit simţurile. Acum mi-e atât de frică de singurătate şi de întuneric şi, mai ales, de pustiu.

Simt întunericul din jur plin de „cineva” pe care nu-l pot distinge cu ajutorul simţurilor şi mi-e frică. Îl simt rece, străin şi superior. EL ştie tot, îmi simte frica şi-i pare rău. Ar vrea poate să-mi comunice ceva dar eu nu pot să-mi acordez fiinţa la lungimile lui de undă. Descoperită pot fi găsită doar în vis. Atunci îmi transmite lucruri importante. Parte din ele le ţin minte dar majoritatea le uit. Ar trebui să încerc să mă ridic la nivelul lui, să putem discuta mai mult, dar eu sunt moale. Sunt un spirit inferior, înălţimea mă îngrozeşte.

Fac mai uşor faţă abisului decât înălţimilor.

Doamne, dăruieşte-mi mai multă putere de a iubi! Simt că singura modalitate de a mă înălţa este IUBIREA. Să mă pot dărui celorlalţi, să alung egoismul din mine.

A început să-mi fie foarte frică de întuneric şi de singurătate. Cred că este cutremur, mă trezesc noaptea zguduită.

De ce mi-e atât de frică? Cum pot scăpa de ea?

Seara nu pot adormi, cred că este cineva, un necunoscut, în cameră. Scrutez întunericul de nepătruns…nimic. Totuşi îl simt ca pe o ameninţare. Doar atunci cănd copilul este cu mine dispare.

Mă lipesc de mama…degeaba. EL rămâne acolo şi-mi urmăreşte fiecare mişcare. Îmi ascut auzul, încerc să disting toate zgomotele din casă. Aud şi ceea ce nu credeam că pot auzi: fiecare fâşâit, scârţâieturi….

Doamne, scapă-mă de obsesii.

Poate din cauza lui D.? În noaptea în care a venit am avut prima dată senzaţiile astea mai puternic. Oare un gând duşmănos poate să distrugă fragilul echilibru din mine?

De ce, de ce mă urăşte? Doar el a greşit mult mai mult decât mine. Eu nu l-am minţit decât când nu am avut ce face.

Nu i-am spus că voi avea un copil – nu avea nici un sens. Eram destul de speriată şi aşa.El ce putea să-mi spună? Doar: „scapă de copil, nu am nevoie de aşa ceva.” Eu doream copilul ăsta, nu trebuia să-l ucid.

Copilul mă recompensează pentru tot anul de singurătate deplină.

Doamne, ce lungi pot fi zilele când nu ai pe nimeni lângă tine. Nu am reuşit să-mi spun taina nimănui. Îl doream pe cel mic,  atât de mult îl doream…şi-mi era frică. Totuşi, nu ştiam cum vor reacţiona cei din jur.

Mulţi mă dezaprobă, dar nu contează. Îl am pe cel mic şi îmi ajunge. Fără el nu voi putea să trăiesc. Dacă i se întâmplă ceva cred că viaţa mea nu ar nu mai avea vreun rost.

Îi pândesc fiecare gest, fiecare zâmbet. Ce minune poate fi un copil! Încerc să privesc lumea cu ochii lui…atât de frumoasă, de imensă îmi pare…

De m-ar iubi cel mic, de nu m-ar îndepărta atunci când va creşte. Fericire şi iubire – acestea mi le-a dăruit el, ghemuşorul pufos.”

2 thoughts on “Jurnalul unei zăpăcite – o nouă coborâre în găleata cu amintiri

  1. Credeam că doar eu fac ordine prin casă pentru a face ordine în viaţă. Doar că mie nu-mi iasă şi pace. Nu ştiu ţie.
    Oricum, un lucru e cert. Am acelaşi stil de face „ordine” la amintiri ca tine.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s