Jurnalul unei zăpăcite – Melancolii de primăvară

Iar e primăvară. Iar tânjesc după pereche. Îmi spun: „Idealistă naivă ce eşti! Nu te pricepi la rolul de femeie.” Şi totuşi. „Şi totuşi există iubire”. E plăcut să fii singur dar atât de obositor.

Îmi alung visul prin partide de sex cu barbaţi lângă care nu am viitor. Evit barbaţii lângă care sper. Nu mai am putere să suport dezamăgiri.

O întâlnire grăbită, cuvinte frumoase pe care mi le spune gândind la alta. Îmi ajunge. Şi mi-e drag el, cel care mă mângâie într-o noapte oarecare.

Iar mă întorc la „Şi totuşi”. Acolo, undeva, există un bărbat în braţele căruia mă simt acasă. Un bărbat care lângă care pot fi dezbrăcată nu doar de haine, ci şi de masca pe care sunt obligată s-o port. Un bărbat pe care îl completez şi care mă completează. Şi sunt atât de mioapă încât nu-l recunosc chiar dacă stă în faţa mea.

Vis stupid, pleacă! E primăvară, e soare şi ghioceii îmi zâmbesc din grădini. Băiatul cel mic mă îmbrăţişează şi-mi spune: „Te iubesc!” Băiatul cel mare îmi împărtăşeşte gândurile lui.

De ce doresc mai mult?

Publicitate