O zi ca oricare. Trezire, serviciu, acasă. Ca ieri. Ca o mie de mâine. Roboțica mai dă și rateuri. Câteodată.
Sau ca azi. Sau ieri? Încă n-am juma’ de secol, dar am creier alunecos.
Azi, sau ieri, poate, ajung acasă somnoroasă. Patul mă cheamă. Când să dorm….unde? O cameră a copiilor. Cu copii care nu au ieșit afară. Plină de mâncare peste tot, ace, scobitori, jucării, calculator, chestii…
Bun. Camera copilului mare. Plecat la lucru. Ocupată de mama. Copiii o obosesc. Și nici nu o ascultă, după cum spune. Pe tata nici atât nu-l ascultă. Mereu e posedat de vreo senzație de boală. Și nepoții trebuie să meargă pe vârfuri în camera lui.
Tata copilului meu? Nu-și ia copilul lui. Decât o oră la vreo lună, sau mai mult. Cu încă unul e exagerat, deja.
Dar vreau să dorm. Și vreau să văd copiii la aer. Și cred în liberul arbitru. Poate.
Dilema e: vreau acum să dorm. Și în același timp, să fie copiii afară. Copii de 9-10 ani, nu bebeluși. Îi mân. La care apare maică- mea, îmbrăcată: „Ieșim?”.
Acum pot dormi. Copiii se plimbă cu mama. Mă dor și capul, și gâtul. Dar e liniște, acum. Somn ușor!
simpleziceri 