Trece timpul ăsta ca un pisoi, nici nu-l văd, nici nu-l aud. Doar firele albe ce se cer vopsite și câte un rid nou mă fac să caut buletinul. Dar nici pe ăsta nu-l văd bine, că-s mioapă.
Sunt dimineți în care spatele meu se crede scândură. Mă încalț cu greu bombănind ploaia de afară.
Privind buletinul, gândul îmi zboară la concediul de odihnă numit pensie, dar vai, cei x ani care mă despart de el pot deveni, după cei de la știri, 2 x….concediu medical scurt mă așteaptă…
Copiii mei cresc. Unul e deja bărbat, mă va face soacră (iecs!!!) la toamnă, și în puțini ani bunică (un alt cuvânt de iecs…). Aș prefera să fiu strigată pe nume, că de aia îl am.
La serviciu, vine un coleg bucureștean. Pe toate le știe omul ăsta. Dar îmi dă o stare de cenușiu de-mi vine să-mi iau câmpii….Avem salarii de căcat, asta reiese. Și angajările se fac pe relații… Știu toate astea, așa sunt. Ce nu pot schimba, am învățat să accept. Prefer să râd, nu să plâng. Ignor cât pot, dar vine întrebarea: cât mai aveți (nici măcar cât mai ai) până la pensie? Mă simt rănită. Cum adică, răspund, chiar atât de bătrână arăt?
După un timp, începe colega mea. O înțeleg că e salariul mic. Dar….să dea de înțeles că vârsta ei o face să zboare în căutarea unui nou loc de muncă, iar a mea e piatră de moară? Iar tac, iar simulez un zâmbet. Dar îmi vine să fug, să pot țipa.
Singurul lucru care îmi păstrează iluzia tinereții e marea. Ca acum mult timp, și azi salut briza in formulă completă: mama, un copil și eu Timpul nu există, sunt copilul cuiva, sunt mama cuiva și valul înspumat mă mângâie.
simpleziceri 
A republicat asta pe Esti crestin? și a comentat:
Trece timpul ăsta ca un pisoi, nici nu-l văd, nici nu-l aud. Doar firele albe ce se cer vopsite și câte un rid nou mă fac să caut buletinul. Dar nici pe ăsta nu-l văd bine, că-s mioapă.
Sunt dimineți în care spatele meu se crede scândură. Mă încalț cu greu bombănind ploaia de afară.