Jurnalul unei zăpăcite – Fuga de splital

Mă simt derutată. Sufletul meu percepe doar viața. Lumină, zâmbet, torsul pisicii. Că ieri, ca alaltăieri….Sunt la fel de singură mereu. Cu dorința de a visa un mascul lângă, cu plăcerea de a savura singurătatea. Vorbind doar de relații mascul-femelà.

Dar viața înseamnă mai multă. Privesc în oglindă. Chipul meu mi-l văd la fel, cel de ieri, de alaltăieri….Din greșeală, cobor privirea. Arăt atât de bătrână, de expandată…

Viața mea e alaturi de părinții mei și de fiul meu. Diminețile sunt cu mama. Îi știu durerile, stările de amețeală, neînțelegerile cu proteza dentară. Știu că nu sunt doctor, mult prea mult știu. Încerc să o clarific cu mama. Dar o înțeleg atunci când îmi spune că a mers și la medici, pe degeaba. Are dreptate, în țara noastră dragă nu ai voie să apelezi la doctori după 70. Nici înainte….Se plâng medicii că apelăm la farmaciști.

Bun, mama avea trimitere de la medicul de familie pentru oftalmolog. A mers trei zile la ambulatoriul din spital. A treia zi avea toate actele cerute, dar nu vedea să le treacă pe fișa cerută. Chiar nu vedea, de aia dorea consult. A renunțat la consultul gratuit, a plătit la un cabinet perticular. I-am zis că așa e normal, e România. Țară frumoasă, fără OAMENI.

Contactul meu cu medicii? E mult de zis. Sau puțin. Acum un timp, când încă puteam procrea, am mers la cabinetul de planificare familială. Încercasem anticoncepționale după ureche, dar nu mă simțeam bine cu ele. Recomandarea medicului de acolo a fost să îmi controlez rinichii. De, soțul doctoriței era specialist in renale. Am fost, am făcut analize, și am încă un băiat.

La urgențe? Dacă nu ies mațele, stai matale cu mâna ruptă peste 12 ore. Știu de anul trecut, când am vrut să zbor pe hol. Pe lângă mână, dădusem cu falcă de zid și cred că îmi dizlocasem un umăr. S-a uitat doctorul doar la durerea acută de la mână. Fără nici o atenție la celelalte lovituri. Asta după 12 ore de așteptare în sala de
urgențe. După ce asistentele considerau că sunt de etnie romă, și urlau efectiv la mine. În România, țară declarată fără discriminări…

Nu mai continui. Am prea multe de zis. Dar așa, ciudată, îmi iubesc țara. Și învăț să mă tratez singură, cât pot. Și să -mi feresc părinții de spital, să îi mai am aici, fizic.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s