Jurnalul unei zăpăcite – Dragul meu, la revedere

Sună telefonul. Sunt la birou, aşa că gândesc de vreo trei ori până să răspund. În prostia asta de birou nu am semnal, trebuie să stau atârnată în geam şi să vorbesc pentru toată lumea din jur. Răspund totuşi, simt că trebuie.

– Alo? fac.

Un moment de linişte, pe urmă….vocea ta. Nu mă aşteptam, de vreun an nu ai numărul meu. Şi acum am emoţii când te aud.

– Am luat numărul tău de la G. Să nu-l cerţi.

– Nu-l cert, zic. Ştiu că ai putere de convingere. Ce mai faci?

– Uite, acum îmi mângâi motanul. Ţi-am zis că am un motan roşcat. Îl mângâi, privesc pe geam şi vorbesc cu tine. Tu ce mai faci?

– Bine, spun. Rutina obişnuită şi ceva mai mult. Pe lângă casă, copil şi serviciu, iubesc din nou. Şi-l plâng pe M., e un an de când a murit.

– Ei, şi? Nu-i de plâns, s-a sinucis. Ştia că e bolnav şi a continuat să bea

– Gata, nu-l judeca. Mi-e dor de el, de întrebarea lui:”Acum ce-am mai făcut?”. Nu avem dreptul să-l judecăm.

– Ţi-am citit blogul, îmi spune. De ce ai scris chestia cu menopauza? Nu-i ceva de laudă.

– Poate. Pentru mine e într-un fel o laudă, ştii că muream în fiecare lună câteva zile Acum mi-e mult mai bine.

– Bun, nu am chef să te contrazic. Eu o duc bine acum. Îţi mulţumesc că m-ai sfătuit să stau lăngă fetiţa mea. Cu mama ei fac sex rar, în schimb discut mult. Suntem prieteni, mi-e bine.

– Îmi pare bine. Chiar îmi doresc să fii fericit, meriţi.

– Vezi că putem discuta frumos, fără să ne contrazicem? îmi spune.

– Tu dai tonul de obicei. Ştii că nu suport contrazicerile, mă aprind. Mulţumesc. Ştii, abia aştept să vină concediul, să plec la mare,

– Unde pleci?

– În Constanţa, la frate-meu. Marea e aceeaşi oriunde soare, nisip şi apă.

– Eu tot în Formentera vreau. Şi vreau cu tine, aştept să îmbătrâneşti îndeajuns, să fiu singurul care te iubeşte atunci.

Zâmbesc şi tac.

– Gata, nu te mai chinui. Ştiu că stai atârnată pe geam. O zi frumoasa.

-Mulţumesc, la fel.

Închid telefonul dar continui în minte discuţia. Îţi spun: Ai venit în viaţa mea când aveam nevoie de tine. Eşti bărbatul care m-a făcut să ard, să simt că trăiesc. Lângă tine mă simt mereu o adolescentă. Te iubesc, dar nu pot să te ţin lângă mine. Eşti un puştan care are nevoie de sprijin. Am deja copii,  nu te pot înfia. Eşti singurul bărbat care s-a strecurat un timp pe barca mea. Pentru mine bărbaţii sunt insulele pe care mă regăsesc. Viaţa mea aşa e: barca, în care eu sunt vâslaşul şi familia mea sunt pasagerii şi insulele sunt bărbaţii. Pe insule evadez atunci când nu-mi deranjez  familia. Pentru tine mi-am lăsat o perioadă barca în derivă. Între copii şi iubire aleg mereu copiii. Aş fi vrut să faci parte din barca mea, dar să fii coechipier la vâslit şi nu simplu pasager. Împreună eram doi într-o barcă fără vâslaş. Îmi repet, te iubesc. Dar nu ajunge.

E sfârşit de săptămână! Evadez pe o insulă şi zâmbesc. E bine, el îmi spune că sunt frumoasă şi mă sărută. Viaţa e roz azi. Ne-am acceptat azi, eu şi stăpânul insulei. Discutăm, râdem, bem şi ne placem aşa, e bine. Nu există timp, nu există telefoane.

E luni.  Zi obişnuită, serviciu, casă, teme cu cel mic Primesc un mesaj: „A murit R.”.  Nu cred. E sigur o glumă de-a ta. Dau telefon şi mi se confirmă: ai murit. Caut pe calculator. Pagina ta de facebook are un anunţ mortuar. Urăsc pe cel care a pus anunţul şi plâng. Mi-ai promis că îmbătrânim şi mergem în Formentera. Mă uit pe telefon: sâmbătă seara m-ai sunat şi nu ţi-am răspuns. Mă simt vinovată, de tot. Dacă îţi răspundeam….dacă aveam puterea să am grijă de tine…Plâng, plâng, plâng….

E ziua înmormântării tale. Refuz să te văd un simplu obiect în sicriu. Ştiu că ţi-ai fi dorit să fii incinerat. Ai ars în viaţă, doreai să arzi şi în moarte. Îmi caut scuze să nu fiu obligată să particip la înmormântarea ta. Închid ochii şi te văd lângă mine. Mereu vei fi lângă mine într-o zi de vară, lăudându-te cu picioarele tale frumoase şi cu IQ-ul tău înalt.

Poezia ta despre noi doi e parte din noi. O recitesc.

ERA SOARE

ianuarie 23, 2013, 10:38 pm
Filed under: Uncategorized

Mâna dragă-n mâna dragă,
Mâna dragă-n mâna moale,
Mâna moale-n mâna moale,
Mâna moale-n mâna fermă,
Mâna-n frică mâna-aşteaptă,
Mâna-aşteaptă până doare,
Mâna doare şi se minte,
Mai apoi mai pierd şi-un dinte,
Unde dracu-i mâna dragă
Ce-o gasisem cu-ntâmplare
Şi răbdare?…
Era soare…

La revedere, dragul meu. Te iubesc.

Reclame

Jurnalul unei zăpăcite – Un copil nu e o măsea stricată

Am fost la şedinţa cu părinţii – clasa întâi, vorbeam despre puii noştri de şapte ani. Unii opt, normal.

Un părinte a îndrăznit să ceară un regim preferenţial pentru copilul lui, Puiul are nevoie un pic mai des la baie. Şi unii adulţi merg să-şi elimine necesităţile mai des. Până aici totul e normal. Copilul e un pic altfel decât colegii lui. Pentru că Doamna, cu DDD mare, întrerupe dictarea pentru pişarea lui. Cred că şi eu, ca adult, m-aş simţi altfel dacă cineva m-ar trata altfel comparativ cu grupul din care fac parte. Da, se poate întâmpla să am necesităţi diferite. Dar sunt normale atât timp cât sunt tratată normal. Dacă şedinţa se întrerupe în timpul cât ies? Nu-mi creşte oare un moţ suplimentar?

Şi totuşi, discuţia despre asta era cu adulţii. Vorbeam despre un copil. Pe care adulţii îl acuzau lejer. Fără să aibă oglinda necesară în faţă. Toţi ţipau – Să plece copilul din clasă, e rău. Starea de vomă faţă de mine m-a cuprins. Pentru că nu am avut puterea să întrerup vânătoarea de vrăjitoare.

Şi întrebarea se naşte în mine. E ţara mea, da.Mi-a oferit şansa de a aduna diplome. Bun, am cu ce să mă laud.

Şi totuşi, mă urăsc. Nu am avut curajul să apăr acel copil. Am văzut pietrele din mâinile adulţilor. Şi mă temeam pentru copilul meu. Ştiam că mâinile lor au nevoie de victime. Mâna DDDoamnei avea piatra cea mare. Mda, pot schimba şcoala în care învaţă copilul meu. Nu-i bine. Are nevoie de prietenii lui. Dar să presupun că soarta îl mână la altă şcoală. Nimereşte alt învăţător, la fel de român. Ca mine, ca noi. Avem plăcerea asta, de a lovi gratuit. În palida speranţă de a scăpa noi. Nu am dreptul să judec, sunt o fire molatică.

De ce să lovesc copiii pentru nepriceperea mea?

Am avut chef să fiu vegetariană din iubirea faţă de animale. Dar am gătit pentru cei dragi mie carne. Nu ştiu să lupt. Nu merit să judec. Dar am dreptul să plâng uitându-mă în oglindă.

Avem timp

Avem timp pentru a ne naşte

Pentru a slăbi

Pentru a ne îngrăşa

Pentru a iubi

Pentru a urî

Pentru o beţie

Pentru muncă

Pentru alint

Pentru bârfă

Pentru dorinţă

Pentru a trebui şi lene

Avem timp pentru a visa

O viaţă în Formentera

Lângă cel promis

Avem timp

Sa nu avem timp

Si totusi avem timp

Pentru a pleca prin moarte

Jurnalul unei zăpăcite – Un salut e chiar atât de scump?

Mă plimb cu mama mea. Copilul e plecat cu taică-su. E zi de sărbătoare, prima zi de Paşti. Oraşul e plin de perechi stinghere, reformate în cinstea acestei zile.Mă simt bine în primăvara asta explodată. Două zile de căldură şi-au spus cuvântul, parcul e galben, roz şi alb. Bacovia mă însoţeşte: „Verde crud, verde crud,/ Mugur alb, şi roz, şi pur/ Te mai văd, te mai aud.”   Fără să vreau, mi-e gândul la morţii mei tineri care nu au şansa să se bucure de ziua asta superbă. Bărbatul copil pe care l-am iubit, doctoriţa care m-a ajutat să am puiul lângă mine…Gândul la ei mă fac să fiu mai bună, să accept doar clipa de azi.

Mă întâlnesc cu un tip pe care-l iubesc un pic. E cu o femeie drăguţă Trece pe lângă mine fără a şopti măcar un salut. Toate gândurile mele bune se îneacă într-o ceaţă densă. Nu cred că un simplu salut rece i-ar fi stricat relaţia.  În mintea mea i-am pus fără să vreau eticheta: „Nu merită”. Cum poţi să treci pe lângă un om pe care-l cunoşti, să-l vezi şi să nu saluţi?

Ies repede din starea de cenuşiu. Viaţa e prea frumoasă, îi zâmbesc lui şi plec mai departe.

Jurnalul unei zăpăcite – Declaraţie de dragoste

Ştiu că te iubesc Ştiu că îmi ajunge să ştiu asta. Lângă tine mă simt împlinită. Lângă tine nu trebuie să fac concesii. Am voie să te văd ştiind că nu sunt cea mai frumoasă azi şi să plec zâmbind.

Te văd azi şi mi-eşti drag. Te-am văzut acum un an, îmi erai la fel de drag. Mă bucur de fiecare clipă în care fumăm o ţigară şi discutăm. Sunt acasă lângă tine. Simt nevoia să te evit, mi-e cumplit de bine lângă tine, fără tine viaţa redevine anostă. Ştiu că mi te oferi atunci când poţi. Aşa sunt şi eu, mă ofer atunci când asta nu îmi afectează cotidianul. Nu vreau mai mult, te temi să nu ofer eu mai mult.

Te privesc vorbind. Aud doar sunete, îmi doresc căldura trupului tău. Te aptrob cu o faţă voit inteligentă.

Sunt egoista. Te iubesc pentru viaţa asta şi-mi ajunge.

Jurnalul unei zapacite – Da, e menopauza

Am o stare de bocet fara sa-mi dau seama de ce. E o zi placuta de primavara, soarele straluceste sagalnic.

Incep sa fac lista cu spinii din ziua asta. Mda….Trebuie sa plec in delegatie cu o anumita echipa. Ca de obicei, o persoana din echipa devine indecisa spre nu. Ok, cand promiti ceva de doua ori si iti retragi cuvantul, se cheama ca nu te respecti pe tine. In plus, mi-e draga persoana. Ma supara gandurile rele care-mi bazaie in minte. Concluzia: nu-i spin adevarat.

Alt spin acum. Doctorita care mi-a facut unica cezariana a avut chef de-un cancer si de evadare. Era cam de varsta mea, ma face sa ma tem ca-mi voi parasi prea curand juniorul. Mda, e minispin.

Cel mic iar respira greu. Pneumonia din toamna nu vrea sa-si stearga urmele. E spin, dar stiu ca va fi bine.

Imi visez un mascul la care sa tin, stiu ca nu am incredere in relatia mea cu barbatii. Alt spin, nu chiar atat de dureros.

De trei luni doamna menstruatie ma ocoleste. Noaptea nu pot dormi, simt ca vine Zburatorul la mine, acum mi-e frig, acum asud ca un cal. Ma doare ba un sold, ba un genunchi. Ma enerveaza pana si ticaitul ceasului. Da, e ceva ce ma implica direct. Sunt un desert, gata cu fertilitatea.

Asta-i spinul. dureros E menopauza.

Jurnalul unei zăpăcite – Melancolii de primăvară

Iar e primăvară. Iar tânjesc după pereche. Îmi spun: „Idealistă naivă ce eşti! Nu te pricepi la rolul de femeie.” Şi totuşi. „Şi totuşi există iubire”. E plăcut să fii singur dar atât de obositor.

Îmi alung visul prin partide de sex cu barbaţi lângă care nu am viitor. Evit barbaţii lângă care sper. Nu mai am putere să suport dezamăgiri.

O întâlnire grăbită, cuvinte frumoase pe care mi le spune gândind la alta. Îmi ajunge. Şi mi-e drag el, cel care mă mângâie într-o noapte oarecare.

Iar mă întorc la „Şi totuşi”. Acolo, undeva, există un bărbat în braţele căruia mă simt acasă. Un bărbat care lângă care pot fi dezbrăcată nu doar de haine, ci şi de masca pe care sunt obligată s-o port. Un bărbat pe care îl completez şi care mă completează. Şi sunt atât de mioapă încât nu-l recunosc chiar dacă stă în faţa mea.

Vis stupid, pleacă! E primăvară, e soare şi ghioceii îmi zâmbesc din grădini. Băiatul cel mic mă îmbrăţişează şi-mi spune: „Te iubesc!” Băiatul cel mare îmi împărtăşeşte gândurile lui.

De ce doresc mai mult?