Jurnalul unei zapacite – Am un baiat delicat

Povestiri de copil. Bineinteles, in centrul lor e scoala. Locul in care trebuie sa-si petreaca destul timp.

Cea de azi suna asa:

– Mama, s-a intos profesoara de engleza. Doamna directoare. Imi dai bani pentru ora viitoare sa- i iau flori?

Doamna directoare e favorita lui. Ii place ora de engleza cu ea. A suferit doamna un accident, a lovit- o o masina in drumul spre casa. A stat peste o luna cu piciorul in ghips.

– Normal ca iti dau, puiule. Ti- a fost dor de ea?

– Da, mama. Cand a intrat in clasa copiii au imbratisat- o. Eu nu am putut.

– De ce? il intreb.

– Pentru ca imi era frica sa nu ma impinga deoparte copiii. Stii ca ei ma chinuie.

Imi vine sa plang. Puiul meu e bland. Nu- i place violenta, nici verbala, nici fizica.

Pana acum un timp statea cu o fetita in banca. Fetita care il pisca si il impungea cu stiloul. Degeaba i- a spus doamnei ce se intampla. Il vedea pe el mare si nu- l credea. Pana nu l- a ranit fetita pana la sange nu  l-a schimbat din banca. A mers la cabinet baiatul si asistenta a anuntat-o pe doamna .

Ca sa scape de pustoaica a adoptat inainte o metoda ciudata de autoaparare-cea a sconcsului. Se scremea sa „parfumeze” aerul, sa ceara fata mutarea din banca. Ca efect, a fost el trimis la doctor.

E mereu plin de vanatai. Iubitii colegi il confunda cu un sac de box. Nici nu mai are rost sa- i spuna doamnei invatatoare. Oricum nu- l crede.

Calificativele sunt proaste. Acasa stie acceptabil, in clasa e tamaie. In afara de engleza. E singura ora in care e fericit si respira liber.

Asta e. Scoala de elita, clasa cu numar supradimensionat de elevi.

Noroc ca exista doamna directoare. Un om ca ea ii reda puiului meu increderea in oameni. Va creste puiul meu, scoala va ramane departe. Dar pe doamna de engleza n- o va uita.

Publicitate

Jurnalul unei zăpăcite – cinci minute, zece ore sau deloc?

Întotdeauna m-a distrat cum o treabă de cinci minute poate fi făcută în zece ore. Cam aşa îmi iese mie. Urăsc să fac curăţenie. Am o fire total dezordonată. Şi leneşă, în plus visătoare. De teme ce să spun? Era o vorbă: „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Lasă pe poimâine, că poate nu mai este nevoie”.
Ieri am început tema la română. A durat cam două ore să concep mental un plan de lucru. După aia m-a chemat tipul meu în oraş. Ce era să fac? Mirosul primăverii m-a atras mai mult decât caietul cu pagina albă. Am ieşit, am ajuns în parc la SFM, ne-am sărutat un pic.
În fine, acuş începe ora de română. Caietul are pagina la fel de neatinsă. Pauza e de douăzeci de minute, aş avea timp de două vorbe, trei prostii. Dar colegii merg în faţă la autogară să fumeze un Carpaţi. Mă uit la caiet, dar şi mai mult mă uit după colegi. Bine, fug efectiv după ei. Gâfâi, cer şi eu un fum. Încerc ca de obicei să-l ţin în gură, să creadă băieţii că sunt fumător experimentat. De oboseală, suflu fumul ca o locomotivă.
– Ce faci, pufăi? mă întreabă Ovidiu.
– Nu, spun eu. Ce, nu ştii că fumez dintr-a şaptea?
– Hai, nu mă du cu vorba. Văd că pufăi. Nu-ţi mai dau nici un fum, iroseşti degeaba bunătate de ţigară.
Roşie şi bombănind mă întorc în clasă. Mintea mea formulează veşnica rugăciune ( ei, e momentul în care sunt chiar habotnică):
– Doamne, fă-l pe ăsta să treacă de pagina mea. Nu mijlocul alfabetului, nu…Doamne ascultă-mi ruga. Iar nu mi-am scris. Doamne, opreşte catalogul la ultima pagină, te rog, terogterogterog.
Cred că Cel de Sus a adormit în mirosul teiului din faţa liceului. Catalogul se deschide la întâmplare la mijloc. Încep să transpir. Şi mă pune să citesc TEMA. Mda, ştiu ce să răspund. Dar nu am scris nici măcar data şi titlul.
Mă ridic alene în picioare. Încep să citesc, cică. Adică vorbesc, vorbesc, bine şi frumos. Mă mir de mine însămi. Doamne, chiar sunt deşteaptă! Cu paşi uşori, tovarăşu profesor se apropie de mine. Eu stau cu nasul în caietul gol şi „citesc” cu înflăcărare.
-Foarte bine ai scris, zice. Dă-mi te rog caietul, nu am reţinut bine cum ai început.
– Poftim, spun albă la faţă.
– Ei, dar unde-i tema ta?
– În minte, spun.
Pleacă la catedră, ia stiloul în mână şi scrie cu voce tare:
– Doi.
Îl bombăn în gând pe răspopitu ăsta de profesor:
– M-am chinuit o oră întreagă. Am vorbit bine. Chiar dacă nu am scris tema, se vede că m-am gândit la ea. Nu meritam şi eu măcar un cincică????

Ajung acasă. Mă întreabă mama:
– Cum a fost la şcoală?
– Bine, zic.
– Ai luat vreo notă?
– Nu, a fost o zi liniştită.
Şi dacă ieri aş fi scris măcar zece minute, ziua de azi chiar ar fi fost liniştită, răspund în gând.

 

Jurnalul unei zăpăcite – E revoluţie!

Diseară merg la concert. Vine Holograf la Casa de Cultură. Doamne, abia aştept. Să îl văd pe Bitman, cu pletele lui, cu zâmbetul perfect, ce poate fi mai mişto?

Dimineaţa la facultate trece uşor. Sunt plină de energie. Reuşesc să nu întârzii, asta e bine. Sunt plină de energie la gândul serii ce va veni. Fredonez în drum spre serviciu: „Te voi iubi mereu”, nu contează cui. Nu mai simt mirosul de piele, adezivi şi transpiraţie de la locul meu plăcut de muncă. Tic, tac….timpul zboară.

Ora de începere a spectacolului. Împreună cu prietena mea aşteptăm să intrăm în sală. Ciudat de mulţi miliţieni sunt în jur. Poate aşa trebuie să fie. O întreb pe prietena mea:

– Şi la cenaclu erau atâţia miliţieni?

– Nu cred, îmi răspunde.

Începe concertul. Doamne, ce frumos e Bitman. E perfect. Cântă „Ochii tăi se vor pierde în noapte…”. Vreau să mă ridic şi să fredonez împreună cu el. Ei, nu doar eu, majoritatea celor din jur. Dar miliţienii ne fac semn să ne aşezăm. Mă simt pedepsită.

Cam pleoştită ajung acasă. Mă înseninează venirea mătuşii mele. Poimâine e ziua mea şi mă ajută cu sfaturi bune în organizarea chefului. Acum 21 de ani aproape, în seara de Ignat au tăiat-o pe mama….ca să mă nasc eu. Aşa glumesc cu mama, a fost nevoie de cezariană ca să mă nasc. Şi mă simt ca o zeitate păgână, ziua naşterii mele e plină de sacrificii (uf, săracii purceluşi drăgălaşi!).

A plecat mătuşă-mea acasă, în Bârladul ei. Nu a plecat cu mâna goală, a luat un brad cu ea. Acuş e Crăciunul.

Mare chef mare!!!! E ziua mea. Tipul cu care umblu a adus magnetofonul şi muzică. Dansăm, bem cât putem, mâncăm. M-am pregătit bine: salata boef, salată berlineză (pe asta eu am făcut-o, începând cu chiftelele şi terminând cu maioneza), copănele de pui cu o parte învelită în staniol (asta de la mătuşă-mea citire, ca să nu ne murdărim), tartine cu pastă de peşte, vişinată bună.

Îmi dă telefon mătuşă-mea să-mi ureze „La mulţi ani!”. Printre altele îmi spune:

– Ştii că m-au controlat miliţienii în tren? Erau să-mi confişte bradul, m-au tot întrebat de unde îl am. Le-am spus eu că l-am cumpărat în Suceava, dar a trebuit să mă cert cu ei.

Miliţieni care controlează în tren? Parcă aş fi în timpul războiului, nu în România lui `89.

E vacanţă, am liber şi de la serviciu. Deschid într-o doară televizorul. Ar trebui să nu fie emisiune, e de abia prânzul. Când colo văd nişte oameni pe ecran. Îl recunosc pe Caramitru, ăla de a jucat în „Extemporal la dirigenţie”. Îl prezintă pe cineva cu faţă de prostan ca pe un erou. A, e poet şi-l cheamă Dinescu. Aud ceva că a fugit dictatorul. A, Ceauşescu a fugit. Habar nu am de ce. Devin emoţionată şi atentă. Armata e cu noi, am învins….Libertate! Mă simt plină de speranţă, simt că se schimbă ceva. Vine mama acasă. Îi spun să se uite la televizor, că e revoluţie. Scăpăm de veşnicul Ceauşescu. Vreau să ies şi eu în oraş, să văd ce se întâmplă. Normal, nu am voie. Te pui cu mama? Măcar îmi fac curat între almanahurile adunate: Femeia, Anticipaţia, Scânteia Tineretului. Le dau jos de pe dulap şi rup prima pagină, aia cu poza multiubitului.

Oraşul meu e liniştit. Suntem departe de lumea dezlănţuită. E cald şi bine, până şi afară. La intrarea în parcul facultăţii sunt colegi de-ai mei cu banderole la mână. Se bagă şi ei în seamă…Dacă se vor revoluţionari, să plece în Bucureşti.

 

E seară de Crăciun. Prietena mea a venit împreună cu soţul ei. Ne uităm la televizor un pic, pe urmă mergem în camera mea. Soţul ei termină sticla de vişinată. Ei, nu chiar toată, am reuşit să-mi torn şi mie un pahar. Prietena mea e însărcinată, nu are voie alcool. Bărbată-su vrea să omoare teroriştii, să plece pentru asta în Bucureşti.

Prima zi de Crăciun. Nicolae Ceauşescu împreună cu Elena Ceauşescu sunt judecaţi. Adică sunt condamnaţi la moarte. Văd cum îi împuşcă. Văd cum doi oameni bătrâni sunt împuşcaţi. Încep să plâng. Afară ninge.

Ce e viaţa?

Duminică. Linişte.
Vreau să văd un film la televizor.
Televizorul meu e special.
Desene şi crime. Azi desene.
Tema zilei: Care e sensul vieţii?
„Să mănânci sau să fii mâncat.”
Sau: „Mă trezesc. Mă spăl.
Plec la serviciu. Dorm.
Mă trezesc. Mă spăl.
Plec la serviciu. Dorm.
Mă trezesc…mă spăl…
Plec la serviciu… Dorm…”
Băiatul zâmbeşte. Spune:
Da „Mă trezesc. Mă spăl.
Merg la şcoală.Fac teme.
Poate mă joc. Dorm. ”
Întrebarea fatală:
„Asta e viaţa, mama?
Aşa, fără rost?”
Tac, răspund:
„Mă trezesc. Mă spăl.
Plec la serviciu. Dorm.”
Da, puiule: Dorm.
Visez.
Asta e viaţa.

Jurnalul unei zăpăcite – Primul examen picat

Când a început anul I, mi- am jurat că mă tund dacă pic un examen. Prima sesiune a trecut bine, din pură întâmplare.
După terminarea liceului am reuşit să pic la examenul de admitere la facultatea de fizică de două ori – prima dată total dezonorant, a doua oară la mustaţă – îmi mai trebuia mai puţin de o sutime pentru a intra. A fost bine aşa, am avut un an total de chiul. Chiar am vrut să mă angajez, dar nu m-au vrut. În fine, am dat anul ăsta în toamnă la TCM şi sunt studentă. Într-un fel, că sunt la seral şi trebuie să şi muncesc. După ce am picat prima oară mi-am tăiat singură codiţele, pe urmă a trebui să ajung şi la frizer. Arătam ca un băiat. Pentru mine e o pedeapsă să nu am părul lung, grăsană cum sunt arăt tunsă ca un butoi cu o bilă peste el.
Dar, să revin la examene. În iarnă nu mi-am luat liber de la serviciu, aşa că am învăţat şi eu cum am putut. De analiză matematică am scăpat datorită firii mele glumeţe. Analiza o facem cu o profesoară care nu prea suportă fetele (bărbatul ei, profesorul meu de fizică, calcă pe de alături destul de des cu studentele). La seminarii m-a scos şi pe mine la răspuns. Emotivă cum sunt, am ieşit tremurând. Pentru a mă linişti, m-a întrebat de ce mă numesc Mona Luisa şi nu Mona Lisa. Răspund zâmbind (când am emoţii devin cam tupeistă):
– Ştiţi, bunicii mei, atunci când m-am născut eu, aveau o iapă pe nume Lisa. Iapa răspundea la numele ei, aşa că maică-mea mi-a spus Luisa. Ştiţi, s-a gândit că dacă mă strigă pe mine venim şi eu şi iapa, nu avea cum să-mi pună numele Lisa.
Colegii mei au încremenit. Profesoara a început să râdă şi mi-a pus în caietul ei un zece.
La chimie recunosc că nu am învăţat nimic. Cu o noapte înainte de examen am citit cât am putut din cursuri şi cam atât Nu-mi prea venea să mă prezint la examen, dar mi-am spus: „Primul pas pe care trebuie să-l faci ca să iei un examen e să te prezinţi la el”. Am tras biletul şi am avut noroc: trei probleme şi un singur punct de teorie. Probleme ştiu să rezolv din liceu, prima treaptă am fost la Chimie industrială. Trec la treabă, rezolv problemele şi scriu ceva, foarte puţin, la teorie. Predau lucrarea, profesoara o citeşte şi mai că nu mă roagă:
– Problemele sunt rezolvate perfect, dar te rog, treci în bancă şi mai gândeşte un pic la subiectul de teorie.
– Tovarăşa profesoară, îi răspund, vă daţi seama că am tot gândit. Am învăţat, dar am un lapsus, nu-mi amintesc.
Îmi pune un opt. Ies pe hol. Colegii mă întâmpină cu veşnica întrebare:
– Ce-ai făcut?
Cu ochii mari, uimiţi, le spun: Am luat, cu 8. Mă felicită toţi. Majoritatea au picat, chiar dacă au învăţat, nu ca mine.
În fine, sesiunea de iarnă m-a ferit de tuns.
Acum e vară, am mai multe examene, unele de an. E greu. Mi-am luat eu concediu, dar în loc să învăţ am ajuns la ştrand.
Primul examen e la Studiul metalelor. Mi-am făcut tema de laborator şi am citit un pic cursurile. Mă prezint totuşi la examen. Trag biletul şi….un subiect e din temele de laborator, unul e Protecţia muncii şi pe ultimul l-am citit azi dimineaţă. Scriu întâi subiectul citit dimineaţă, ca să nu-l uit. Tratez pe urmă subiectul cu protecţia muncii, îl ştiu şi pe ăsta. Subiectul din laboratoare e o lume total necunoscută. Cu tupeu, cer tovarăşului profesor un pic caietul de laborator, pentru a corecta, cică, ceva la tema pentru examen. Culmea, mi-l dă. Îl deschid la subiectul necunoscut şi citesc rapid. Dau caietul înapoi şi încep să scriu repede, ca să nu uit ce tocmai am citit. Vreau să-mi predau lucrarea. Profesorul îmi face semn să mai rămân în bancă. În examen am intrat la opt dimineaţa, acum e doisprezece. Mai stau cumninte încă o oră. Mi-e foame şi fac pe mine. Vreau iar să predau lucrarea, iar nu pot. Cer voie să merg la toaletă. Am voie, dar cu laborantul după mine. Mă întorc şi stau…stau….e ora şase seara. Profesorul mă invită să-mi susţin lucrarea. Îmi pune întrebări din subiectul de Protecţia muncii. Adică:
– Ai scris aici de prizele cu împământare….Îmi poţi arăta aici una?
Tropăi pe tocurile mele purtate ocazional până în spatele sălii de examen, unde ştiu că sunt nişte prize. Uit că port fustă scurtă şi mă aplec, să privesc cu atenţie o priză. Nu văd nimic deosebit. Cu acelaşi mers ondulat şi tropăit, că nu pot altfel pe tocuri, mă întorc.
– Ei, era pe acolo vreo priză cu împământare?
– Nu ştiu, zic.
– În ce priză pui acasă maşina de spălat?
– În nici una, nu am maşină de spălat.
– Lucrezi?
– Da, la fabrica de încălţăminte.
– Şi acolo cum arată prizele în care puneţi utilajele?
– Nu ştiu, nu m-am uitat.
– Mai mergi o dată la prize, poate vezi una acum. Ar trebui să aibă nişte chestii de metal.
Tropăi iar ondulat spre spatele sălii. Mă aplec din nou, sunt mioapă, ce să fac. Văd…Bun, tropăi înapoi până la catedră.
– Ai văzut?
-Da, spun.
– Bine, îţi dau 7.
E ora şapte seara, am luat şapte. Vorba e, am luat.
Altă zi de examen. Rezistenţa materialelor, cu tovarăşul decan. Examen dur, la care se cam pică. Dacă nu rezolvi un subiect de 5, degeaba le-ai făcut pe celelalte de 10. Trag biletul şi încremenesc: unul din subiecte e o problemă cu reazeme spaţiale. În spaţiu încep să mă simt şi eu. Tratez rapid subiectele ştiute, la problema cu reazeme spaţiale divaghez, mă agăţ şi eu de tot ce ştiu din geometria în spaţiu. Predau lucrarea şi fug la secretariat. Fac rapid o cerere de reexaminare, sunt convinsă că pic. Ajung plângând acasă. Rezultatul oficial e de abia diseară, trebuie să am răbdare ca să-i spun mamei mele că am picat. E ora şase, merg până la facultate să-mi citesc nota rea. Găsesc lista, îmi găsesc numele şi….am luat şase. Nu se poate! Râzând, fug iar la secretariat. Îi spun secretarei:
– Vă rog, daţi-mi înapoi cerea pe care am depus-o la prânz. Am luat examenul!
Examenele la algebră, fizică şi la istorie s-au terminat cu 8 fiecare. Mâine am ultimul examen, la Analiză matematică, cu profa care nu suportă fetele. Pentru acest examen chiar am învăţat. Şi am învăţat de drag, nu de frică. Îmi place Analiza matematică şi tovarăşa profesoară predă curat, pe înţelesul oricui.
E dimineaţă. Sunt în perioada roşie a lunii, aproape amorţită de durere. Pentru a fi în ton cu starea mea mă îmbrac în roşu.
Intru în sala de examen. Trag biletul şi mă relaxez. Subiectele sunt destul de abordabile. Le rezolv cât pot de repede, mi-e rău de simt că mor. Predau lucrarea şi profesoara mă întreabă:
– Ţi-e rău? Eşti cam albă la faţă.
– Da, spun. Mi-e rău.
– Ei, la toamnă nu-ţi va mai fi rău. Fără să-mi citească lucrarea, îmi pune patru.
Ies din sală tristă. Colegii îmi spun:
– Toanto, de ce te-ai îmbrăcat în roşu? E culoarea pe care profa o detestă. Data viitoare să te îmbraci în verde, e culoarea ei favorită.
Bun, deci chiar am picat un examen. Acum trebuie să mă tund. Nu-i vorbă, părul scurt e mai comod. În fiecare săptămână mă spăl cu săpun de rufe pe păr şi mă clătesc cu oţet. Trei zile miros a salată. Să mă pieptăn e un calvar. Ce să fac, în comerţul nostru socialist nu prea există şampon. Deci, plec la frizer. Îl rog să mă tundă în scări. Gata…Mă uit în oglindă: hm, arăt chiar bine. Fug acum la prietena mea, să mă consoleze.
Ajung la ea şi mă plâng de felul în care am picat examenul. Soţul ei mă consolează:
– Ei, profa asta e mai ciudată. Ştii cum l-a picat pe un coleg de-al meu?
– Cum?
– I-a spus: Dacă îmi spui căte becuri sunt în sală, te trec. Tipul a numărat becurile, şi i-a zis: 10. Profa îi spune: Nu, sunt 11. Uite, mai am eu unul în geantă. Ai 4, ne vedem la toamnă. Şi ştii cum a luat în toamnă examenul colegul ăsta al meu?
– Nu, de unde să ştiu.
– Toamna, profesoara îl întreabă din nou: Ei, câte becuri sunt în sală? 11, răspunde băiatul. Nu, 10 sunt, spune profa, eu nu mai am nici un bec în geanta. Nu, 11 sunt, spune tipul scoţând un bec din buzunar. A luat examenul.
Râdem toţi. Supărarea a dispărut, viaţa e din nou frumoasă.
Îmi aduc aminte povestirile fratelui meu din viaţa lui de TCM-ist de Iaşi. Îi întreb pe prietena mea şi pe soţul ei:
– Pot să vă spun poveşti studenţeşti de Iaşi?
– Dă-i drumul, îmi spun.
– Ei bine, e examen la Organe de Maşini în Iaşi. O studentă nu-şi prea aduce aminte nimic. Profesorul vrea să o pice şi fata, printre lacrimi, îi spune: Tovarăşul profesor, nu mă picaţi! Mie îmi plac organele dumneavoastră! Profesorul, roşu la faţă, i-a pus un 5.
Râdem, şi râdem….
– Alta acum….Un student predă lucrarea şi începe să alerge în jurul catedrei. Ce faci? îl întreabă uimit profesorul. Mă învârt de-un 5, spune studentul. Normal, un 5 a şi luat, pentru sponaneitate.
După pauza de respirat:
– Mai am doar două povestiri de student de Iaşi, toate cu acelaşi profesor. I se spune moş Câcat, pentru că vorbeşte vulgar rău. Prima: fiul lui moş Câcat îi era şi student. Bazându-se că dă exmenul cu taică-su, băiatul nu a învăţat. Când predă lucrarea taică-su îl pică, îl sărută pe frunte şi îi spune: „Du-te la maică-ta şi zi-i că te-am pupat în fund, că ăsta nu-i cap”. Şi ultima întâmplare cu moş Câcat:
Studentele, oripilate de limbajul vulgar al profesoruului lor, decid să plece toate din sala de curs la prima vorbă deocheată a profesorului. Moş Câcat ajunge în sală şi spune: Ştiţi, în gară a ajuns un tren plin de puli. Fetele se ridică toate şi vor să plece. Profesorul spune: Ho, fetelor, nu vă grăbiţi aşa, că ajung la toată lumea.
Plec zâmbind şi relaxată de la prietena mea. Un examen e doar un examen, nu contează. La toamnă mă voi îmbrăca în verde şi voi zâmbi. Şi dacă mi-e rău şi atunci, mă dau cu o tonă de fond de ten.

Jurnalul unei zăpăcite – Dragul meu, la revedere

Sună telefonul. Sunt la birou, aşa că gândesc de vreo trei ori până să răspund. În prostia asta de birou nu am semnal, trebuie să stau atârnată în geam şi să vorbesc pentru toată lumea din jur. Răspund totuşi, simt că trebuie.

– Alo? fac.

Un moment de linişte, pe urmă….vocea ta. Nu mă aşteptam, de vreun an nu ai numărul meu. Şi acum am emoţii când te aud.

– Am luat numărul tău de la G. Să nu-l cerţi.

– Nu-l cert, zic. Ştiu că ai putere de convingere. Ce mai faci?

– Uite, acum îmi mângâi motanul. Ţi-am zis că am un motan roşcat. Îl mângâi, privesc pe geam şi vorbesc cu tine. Tu ce mai faci?

– Bine, spun. Rutina obişnuită şi ceva mai mult. Pe lângă casă, copil şi serviciu, iubesc din nou. Şi-l plâng pe M., e un an de când a murit.

– Ei, şi? Nu-i de plâns, s-a sinucis. Ştia că e bolnav şi a continuat să bea

– Gata, nu-l judeca. Mi-e dor de el, de întrebarea lui:”Acum ce-am mai făcut?”. Nu avem dreptul să-l judecăm.

– Ţi-am citit blogul, îmi spune. De ce ai scris chestia cu menopauza? Nu-i ceva de laudă.

– Poate. Pentru mine e într-un fel o laudă, ştii că muream în fiecare lună câteva zile Acum mi-e mult mai bine.

– Bun, nu am chef să te contrazic. Eu o duc bine acum. Îţi mulţumesc că m-ai sfătuit să stau lăngă fetiţa mea. Cu mama ei fac sex rar, în schimb discut mult. Suntem prieteni, mi-e bine.

– Îmi pare bine. Chiar îmi doresc să fii fericit, meriţi.

– Vezi că putem discuta frumos, fără să ne contrazicem? îmi spune.

– Tu dai tonul de obicei. Ştii că nu suport contrazicerile, mă aprind. Mulţumesc. Ştii, abia aştept să vină concediul, să plec la mare,

– Unde pleci?

– În Constanţa, la frate-meu. Marea e aceeaşi oriunde soare, nisip şi apă.

– Eu tot în Formentera vreau. Şi vreau cu tine, aştept să îmbătrâneşti îndeajuns, să fiu singurul care te iubeşte atunci.

Zâmbesc şi tac.

– Gata, nu te mai chinui. Ştiu că stai atârnată pe geam. O zi frumoasa.

-Mulţumesc, la fel.

Închid telefonul dar continui în minte discuţia. Îţi spun: Ai venit în viaţa mea când aveam nevoie de tine. Eşti bărbatul care m-a făcut să ard, să simt că trăiesc. Lângă tine mă simt mereu o adolescentă. Te iubesc, dar nu pot să te ţin lângă mine. Eşti un puştan care are nevoie de sprijin. Am deja copii,  nu te pot înfia. Eşti singurul bărbat care s-a strecurat un timp pe barca mea. Pentru mine bărbaţii sunt insulele pe care mă regăsesc. Viaţa mea aşa e: barca, în care eu sunt vâslaşul şi familia mea sunt pasagerii şi insulele sunt bărbaţii. Pe insule evadez atunci când nu-mi deranjez  familia. Pentru tine mi-am lăsat o perioadă barca în derivă. Între copii şi iubire aleg mereu copiii. Aş fi vrut să faci parte din barca mea, dar să fii coechipier la vâslit şi nu simplu pasager. Împreună eram doi într-o barcă fără vâslaş. Îmi repet, te iubesc. Dar nu ajunge.

E sfârşit de săptămână! Evadez pe o insulă şi zâmbesc. E bine, el îmi spune că sunt frumoasă şi mă sărută. Viaţa e roz azi. Ne-am acceptat azi, eu şi stăpânul insulei. Discutăm, râdem, bem şi ne placem aşa, e bine. Nu există timp, nu există telefoane.

E luni.  Zi obişnuită, serviciu, casă, teme cu cel mic Primesc un mesaj: „A murit R.”.  Nu cred. E sigur o glumă de-a ta. Dau telefon şi mi se confirmă: ai murit. Caut pe calculator. Pagina ta de facebook are un anunţ mortuar. Urăsc pe cel care a pus anunţul şi plâng. Mi-ai promis că îmbătrânim şi mergem în Formentera. Mă uit pe telefon: sâmbătă seara m-ai sunat şi nu ţi-am răspuns. Mă simt vinovată, de tot. Dacă îţi răspundeam….dacă aveam puterea să am grijă de tine…Plâng, plâng, plâng….

E ziua înmormântării tale. Refuz să te văd un simplu obiect în sicriu. Ştiu că ţi-ai fi dorit să fii incinerat. Ai ars în viaţă, doreai să arzi şi în moarte. Îmi caut scuze să nu fiu obligată să particip la înmormântarea ta. Închid ochii şi te văd lângă mine. Mereu vei fi lângă mine într-o zi de vară, lăudându-te cu picioarele tale frumoase şi cu IQ-ul tău înalt.

Poezia ta despre noi doi e parte din noi. O recitesc.

ERA SOARE

ianuarie 23, 2013, 10:38 pm
Filed under: Uncategorized

Mâna dragă-n mâna dragă,
Mâna dragă-n mâna moale,
Mâna moale-n mâna moale,
Mâna moale-n mâna fermă,
Mâna-n frică mâna-aşteaptă,
Mâna-aşteaptă până doare,
Mâna doare şi se minte,
Mai apoi mai pierd şi-un dinte,
Unde dracu-i mâna dragă
Ce-o gasisem cu-ntâmplare
Şi răbdare?…
Era soare…

La revedere, dragul meu. Te iubesc.

Jurnalul unei zăpăcite – Un copil nu e o măsea stricată

Am fost la şedinţa cu părinţii – clasa întâi, vorbeam despre puii noştri de şapte ani. Unii opt, normal.

Un părinte a îndrăznit să ceară un regim preferenţial pentru copilul lui, Puiul are nevoie un pic mai des la baie. Şi unii adulţi merg să-şi elimine necesităţile mai des. Până aici totul e normal. Copilul e un pic altfel decât colegii lui. Pentru că Doamna, cu DDD mare, întrerupe dictarea pentru pişarea lui. Cred că şi eu, ca adult, m-aş simţi altfel dacă cineva m-ar trata altfel comparativ cu grupul din care fac parte. Da, se poate întâmpla să am necesităţi diferite. Dar sunt normale atât timp cât sunt tratată normal. Dacă şedinţa se întrerupe în timpul cât ies? Nu-mi creşte oare un moţ suplimentar?

Şi totuşi, discuţia despre asta era cu adulţii. Vorbeam despre un copil. Pe care adulţii îl acuzau lejer. Fără să aibă oglinda necesară în faţă. Toţi ţipau – Să plece copilul din clasă, e rău. Starea de vomă faţă de mine m-a cuprins. Pentru că nu am avut puterea să întrerup vânătoarea de vrăjitoare.

Şi întrebarea se naşte în mine. E ţara mea, da.Mi-a oferit şansa de a aduna diplome. Bun, am cu ce să mă laud.

Şi totuşi, mă urăsc. Nu am avut curajul să apăr acel copil. Am văzut pietrele din mâinile adulţilor. Şi mă temeam pentru copilul meu. Ştiam că mâinile lor au nevoie de victime. Mâna DDDoamnei avea piatra cea mare. Mda, pot schimba şcoala în care învaţă copilul meu. Nu-i bine. Are nevoie de prietenii lui. Dar să presupun că soarta îl mână la altă şcoală. Nimereşte alt învăţător, la fel de român. Ca mine, ca noi. Avem plăcerea asta, de a lovi gratuit. În palida speranţă de a scăpa noi. Nu am dreptul să judec, sunt o fire molatică.

De ce să lovesc copiii pentru nepriceperea mea?

Am avut chef să fiu vegetariană din iubirea faţă de animale. Dar am gătit pentru cei dragi mie carne. Nu ştiu să lupt. Nu merit să judec. Dar am dreptul să plâng uitându-mă în oglindă.

Avem timp

Avem timp pentru a ne naşte

Pentru a slăbi

Pentru a ne îngrăşa

Pentru a iubi

Pentru a urî

Pentru o beţie

Pentru muncă

Pentru alint

Pentru bârfă

Pentru dorinţă

Pentru a trebui şi lene

Avem timp pentru a visa

O viaţă în Formentera

Lângă cel promis

Avem timp

Sa nu avem timp

Si totusi avem timp

Pentru a pleca prin moarte

Jurnalul unei zăpăcite – Un salut e chiar atât de scump?

Mă plimb cu mama mea. Copilul e plecat cu taică-su. E zi de sărbătoare, prima zi de Paşti. Oraşul e plin de perechi stinghere, reformate în cinstea acestei zile.Mă simt bine în primăvara asta explodată. Două zile de căldură şi-au spus cuvântul, parcul e galben, roz şi alb. Bacovia mă însoţeşte: „Verde crud, verde crud,/ Mugur alb, şi roz, şi pur/ Te mai văd, te mai aud.”   Fără să vreau, mi-e gândul la morţii mei tineri care nu au şansa să se bucure de ziua asta superbă. Bărbatul copil pe care l-am iubit, doctoriţa care m-a ajutat să am puiul lângă mine…Gândul la ei mă fac să fiu mai bună, să accept doar clipa de azi.

Mă întâlnesc cu un tip pe care-l iubesc un pic. E cu o femeie drăguţă Trece pe lângă mine fără a şopti măcar un salut. Toate gândurile mele bune se îneacă într-o ceaţă densă. Nu cred că un simplu salut rece i-ar fi stricat relaţia.  În mintea mea i-am pus fără să vreau eticheta: „Nu merită”. Cum poţi să treci pe lângă un om pe care-l cunoşti, să-l vezi şi să nu saluţi?

Ies repede din starea de cenuşiu. Viaţa e prea frumoasă, îi zâmbesc lui şi plec mai departe.

Jurnalul unei zăpăcite – Declaraţie de dragoste

Ştiu că te iubesc Ştiu că îmi ajunge să ştiu asta. Lângă tine mă simt împlinită. Lângă tine nu trebuie să fac concesii. Am voie să te văd ştiind că nu sunt cea mai frumoasă azi şi să plec zâmbind.

Te văd azi şi mi-eşti drag. Te-am văzut acum un an, îmi erai la fel de drag. Mă bucur de fiecare clipă în care fumăm o ţigară şi discutăm. Sunt acasă lângă tine. Simt nevoia să te evit, mi-e cumplit de bine lângă tine, fără tine viaţa redevine anostă. Ştiu că mi te oferi atunci când poţi. Aşa sunt şi eu, mă ofer atunci când asta nu îmi afectează cotidianul. Nu vreau mai mult, te temi să nu ofer eu mai mult.

Te privesc vorbind. Aud doar sunete, îmi doresc căldura trupului tău. Te aptrob cu o faţă voit inteligentă.

Sunt egoista. Te iubesc pentru viaţa asta şi-mi ajunge.