Jurnalul unei zăpăcite – Ieri e azi, azi e ieri

Închid ochii. Mă privesc pe mine. Mă văd mereu cu codiţe împletite şi exersând un surâs fatal, nu pot să mă văd altfel.

Deschid ochii. Ştiu că timpul trece. Îl simt prin darurile lui – copiii mei. Lângă ei rămân cea cu codiţe împletite, care se bucură de baloanele de săpun lucitoare şi care nu vrea să se trezească în zilele de şcoală. Îl rog câteodată să se grăbească, tristeţea e urâtă. Îl cert când îmi fură pisica favorită. Şi-i mulţumesc pentru că-mi lasă puterea de a râde.

Azi, sau poate ieri, sunt în curtea bunicilor. Fratele meu discută religie cu bunicul. Iau pisica în braţe şi stau lângă bunica. E vară, sunt fericită. Merg în curtea unchiului meu. Leagănul mă poartă spre infinit. Câinele curţii, fioros, latră. Mă apropii şi-l mângâi. Îmi linge picioarele. Îi mulţumesc şi merg în casă să-i caut ceva de mâncare. Îi arunc o bucată de mămăligă rece. O mănâncă rapid şi mai vrea mângâiere. Îl mângâi iar şi-i mulţumesc din nou.

Ieri, sau poate azi, accept mângâierea unui bărbat. Îmi place privirea lui caldă. Îl văd frumos şi-l iubesc. Îi mulţumesc pentru clipa pe care mi-o dăruieşte.

Azi, sau ieri, sau mâine privesc fulgii de nea pufoşi. Scot limba şi-i prind. Totul e alb în jur şi miroase curat.

Întind mâinile să cuprind albastrul cerului. Zâmbesc gărgăriţei care-mi poposeşte pe umăr. Viaţă, îţi mulţumesc.

Publicitate